- Numarul prea mic de izvoare (Herodot, Strabon, Platon, Pomponius Mela, Iosephus Flavius, Diodor din Sicilia, Iamblichos, Iulian Apostatul, Iordanes, Hellanikos, s.a.), chiar si ele in parte contradictorii, in parte superficiale, pierderea stranie a presupusei carti a imparatului Traian despre razboaiele dacice si a cartii lui Criton, medicul acestuia, ca si absenta unor studii de mitologie comparata deductiva nu dau putinta unor definitii sigure si cuprinzatoare asupra conceptiilor religioase, orizontului mitologic si panteonului national din Dacia. Nu se poate raspunde serios la intrebarea daca Gebeleizis, zeul cerului innourat, al cerului si probabil al furtunii, nu era un zeu mai vechi, precedand revolutia agrara si cea neolitica, apoi continuand sa fie venerat o vreme alaturi de zeul mai nou, initial poate intr-adevar htonic, Zamolxis, si in fine contopindu-se cu acesta prin sincretism lent, pana cand cele doua nume vor fi ajuns ipostaze ale noului zeu. Opiniile majoritare despre Zamolxis ca zeu htonic (pe baza unei legende - si nu a unui mit - despre pestera sa de retragere sau locuinta subterana construita, ca si a unei ipoteze riscante asupra etimologiei numelui) nu sunt argumentate infailibil: trimiterea la Zamolxis a solului anual, aruncat spre cer ca sa cada in suliti, si mai ales preferinta dacilor (si intr-o masura a getilor) pentru incinerare (cand cultul unui zeu htonic ar fi impus inhumarea, ca funeralii obligatorii), precum si sediul din piscuul inalt al muntelui Kogaionon, sugereaza o divinitate complexa, totala, dar in primul rand cereasca. Tipologia mitologiei si religiei dacogetilor nu a cunoscut inca o clasificare definitiva: s-au ramificat 3 orientari principale si o a 4-a colaterala, in cercetarile de pana acum: monoteismul (E. Rohde, Vasile Pârvan, Jean Coman) e o ipoteza abandonata; V. Pârvan sustinea ca Zamolxissi Gebeleizis nu ar fi decat atribute ale aceleiasi divinitati insa intr-o forma de henoteism (Getica, Bucuresti, 1982, p. 155-156); dualismul de tip zoroastric (G. Bessel, in De rebus geticis; A. D. Xenopol, in Istoria Românilor, I, Bucuresti, 1985); dupa Xenopol, Zamolxis ar fi reprezentat binele, iar Mars (Geticus) rãul, caci, politeista la inceput, religia dacogetica ar fi devenit dualista in urma actiunii lui Zamolxis, sub influenta zoroastrismului; politeismul, sustinut de majoritatea specialistilor (Lucian Blaga, I. I. Russu, D. Decev, Mircea Eliade, Const. Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu, I. H. Crisan, Paul MacKendrick, J. Wiesner, Alex. Popescu s.a.); dar, din cauza confuziei izvoarelor, dupa unele opinii moderne (K. Meuli, E. R. Dodds), Zamolxis nu ar fi decat n saman sau chiar samanul arhetipal, ceea ce stramuta involuntar credintele religioase dacogetice in categoria unui animism samanic sau intr-o demonologie primitiva; (e drept ca Herodot il considera pe Zamolxis nu numai discipol uman sau sclav al lui Pythagoras, ci si, paradoxal, un daimon); in acest sens, o afirmatie a lui V. Pârvan nu se indeparteaza nici ea de ipoteza samanica: “In  afara de jertfa umana o data la patru ani, cultul getic pare a fi constat, ca si la ceilalti barbari nordici, din practici, ceremonii si incantatii vrajitoresti”, preotul fiind un medic-vrajitor, iar Marele Preot cunoscand “semnele cerului” pe temeiul carora putea “face preziceri si da oracole” (Getica, Bucuresti, 1982, p. 94). Ceea ce se stie mai sigur despre mitologia si religia dacogetica se refera mai mult la Zamolxis (desi nu se poate preciza ce a fost el: zeu, erou civilizator, teolog in intelesul antic, semizeu, daimon, divinitate htonica sau uraniana, medic, filosof, reformator religios, atributul lui Gebeleizis, sclavul lui Pythagoras, rege sau mare preot); din aceste referinte se pare ca sursa cea mai coerenta este dialogul Charmides al lui Platon (“Zamolxis, care este regele nostru” si “ca zeu ce este” - cum transmite Socrate matrurisirea unui get, care ii relata amanunte despre stiinta psihoterapiei pe care o stapanea, ca medic, marele get). Confruntand izvoarele si acceptand, ca mai veridic, statutul de zeu (sau de sacerdot zeificat) al lui Zamolxis, vom admite si calitatea lui de zeu ceresc, nu htonic; interpretand textele antice, Pârvan a ajuns la aceasta concluzie logica, deducand in continuare caracterul spiritualist, de tip arhaic indoeuropean, fara influente htonice mediteraneene, al religiei dacogetilor (“getii, dincolo de Haemus, traiau inca in conceptiile primitive indo-europene ale idealismului naiv si ireductibil uranian”, de unde si conservarea tipului specific de rit funerar nordic, cu arderea cadavrului si aruncarea cenusii in vant, “deoarece viata viitoare era in alta lume, iar nu aceasta, a trupului” - op. cit., p. 94). Ramane neclar daca dacii se considerau nemuritori in spirit sau in trup, caci sursele antichitatii indica certitudinea dacilor ca ei se stramuta vii la Zamolxis, nu prin reincarnare, nici intr-o existenta purtificata de suflet acorporal. Totusi, istoricii si mai ales arheologii admit ca “incontestabil ca religia geto-dacilor ajunsese la un nivel de spiritualizare mai inalt decat toate celelalte religii inrudite ale popoarelor invecinate”, deoarece “inca din sec. 6 i.e.n., incineratia - ritul purificator de esenta spiritualista - se generalizeaza pe teritoriul geto-dac” (Radu Florescu, in comentariile de editor al Geticii, p. 539); totodata, Radu Florescu observa (ibid.) ca in sec. IV i.e.n. apar forme dezvaluind “o componenta naturista, “dionisiaca”, a religiei geto-dacice”, constand in imaginea lui Dionysos sau in simboluri cu serpi, tapi, cerbi, lei si grifoni. M. Eliade considera sistemul religios dacogetic o religie de tipul misterelor (desi majoritatea religiilor, indiferent de atitudinea fata de spiritualitate, se intemeiaza pe mistere). Aceasta nu rezolva insa problema spinoasa a politeismului dacogetic, al carui panteon este deocamdata imposibil de reconstituit intr-un sistem satisfacator, cu liste concrete de divinitati. In ce priveste neidentitatea intre Gebeleizis si Zamolxis, Mircea Eliade a facut demonstrari inatacabile; Gebeleizis (desi amintit numai de Herodot, desi si acesta in afirmatie confuza) e deosebit de Zamolxis prin structura, ca si prin cult; disparitia definitiva din prim-plan a lui Gebeleizis este pus in seama unui proces specific vechiilor religii, cand “un zeu celest devine deus otiosus si in cele din urma deispare din cult, daca  nu este ‘reactualizat’ transformandu-se in zeu al furtunii, ceea ce se pare ca s-a petrecut cu Gebeleizis” (De la Zalmoxis la Genghis-han, Bucuresti, 1980, p. 67). Reconstituirea panteonului dacogetic a continuat prin interpretarea izvoarelor. Pe baza afirmatiei lui Diodor din Sicilia (Biblioteca istorica, I, XCIV, 2: “Zamolxis pretindea ca si lui ii daduse legile Hestia, zeitatea lor” - deci, dincolo de interpretatio graeca, o zeita a focului vetrei casnice), unii istorici deduc o asemenea zeita ignica si la daci, ceea ce nu este exclus, nici demonstrabil. Dupa Const. Daicoviciu, dacii ar fi adorat si o divinitate solara; in 1935, ipoteza unui cult solar antropomorfic la geti era lansata de D. V. Rosetti, dupa examinarea unei stampile de amfora din timpul lui Burebista, incluzand un corp uman cu capul inconjurat de raze in loc de par si cu o roata suprapusa; stampila seamana cu efigiile solare grecesti, dar nimic nu dovedeste ca efigia este dacica sau ca reprezinta un zeu solar; interpretarile arheologice sunt derutante (pentru Al. Vulpe, in efigie este zeul celt Cernunnos, pentru Const. Daicoviciu - zeita selenara Bendis, pentru I. H. Crisan, desi efigia nu demonstraza nimic, un cult “putea sa existe la dacogeti” fiindca el exista “la aproape toate popoarele indo-europene”). Pare mai probabil un cult pentru un zeu al razboiului la daci, de vreme ce nici izvoarele, nici analizele tipologice nu pot confirma ca razboiul ar fi fost un atribut zamolxian; un Mars Geticus e descris in Geticile lui Iordanes ca avand un “cult salbatic” ce consta in uciderea prizonierilor de razboi; o referire a lui Vergilius (Eneida, III, v. 34-35) arata ca “neobositul parinte care stapaneste campiile getilor”, dar afirmatia este in contextul unei confuzii vergiliene: geti in loc de traci, iar zeul e Marspiter, cu functii agrare, nu Mars razboinicul; adoratia getilor fata de zeul razboiului e confirmata, indirect, de Ovidiu (Ex Ponto, IV, 14, 14): ”Marticolis [..] Getes”, insa numele e fictiv, obtinut prin interpretatio romana, sau nu e decat o metafora a stilistului Ovidius, comunicand firea razboinica a getilor. Dincolo de speculatii si false deductii, mitologia dacogetica nu este exclus sa fi avut un panteon, insa componenta lui nu poate fi stabilita cata vreme, cum rationeaza Paul MacKendrick, “dacii nu si-au conceput antropomorf zeitatile” (Pietrile dacilor vorbesc, trad. rom., Bucuresti, 1978, p. 152). Nu stim cat a durat religia zamolxiana ca atare, nici ce s-a conservat din ea in formele ulterioare (de ex., dupa reforma lui Deceneu); actiunea lui Deceneu, e descrisa amanuntit de Iordanes, care, pe langa relatari ce par fanteziste, da si informatii verosimile, inre care cea mai importanta aratand ca Deceneu a ales pe barbatii cei mai de vaza si mai intelepti si “i-a invatat teologia”, apoi “i-a sfatuit sa onoreze anumite divinitati si sanctuare” (Getica, 71), fara ca istoricul got sa fi precizat numele sau atributele vreuneia dintre ele. Judecand dupa normele de asceza ale castei sacerdotale dacogetice (pleistoi sau polistai) si dupa sistemul periodic de ocultatii folosit d Zamolxis, poate fi admisa ipoteza celor doua religii in Dacia: una ezoterica, intemeiata pe practica misterelor, fiind forma religioasa exclusiva a preotilor, alta exoterica, a poporului, ambele dizolvandu-se odata cu patrunderea si statornicirea crestinismului. Nici una, nici cealalta nu au fost reconstituite. Zamolxis nu poate fi reconstituit nici prin traditia Mosilor, nici prin ritualul popular al Caloianului, dupa cum nici prin posibila divinitate a Soarelui in Sfantul-Soare sau chiar in constructiile cu rol astrologic-calendaristic din muntii Orastiei. Dacii au avut o forma de cult solar, fapt explicabil atat prin usurinta cu care, dupa cucerirea romana, s-a raspandit cultul lui Mithra, adus de soldatii imperiului, ca si prin diferit relicte folclorice românesti in legatura cu Soarele. Dar structura specifica a acestui cult dacic nu mai poate fi cunoscuta, chiar daca stim ca, popor de agricultori si viticultori, dacogetii nu putea ignora un cult al soarelui de care depindeau painea si vinul. In presupusul panteon, este adesea amintita o zeita tracica (nu se stie sigur daca era adorata si de populatia Daciei): Bendis, ocrotitoarea femeilor si personificand Luna, poate si dragostea, patronand existenta zilnica femeiasca, de asemeni padurile si magia; daca Bendis va fi fost identificata in timpul romanizarii cu Diana (Sancta Diana), ipoteza continuitatii cultului ei in divinitatea populara româneasca Sânziana (cunoscuta si in forma colectiva: Sânziene), capata validitate. Fara indoiala (judecand dupa numarul mare de amulete, ca si dupa indicatiile lui Herodot), dacii si getii, nedesprinsi cu totul de animism, credeau in spirite, iar linistea (chiar bucuria, se pare) cu care mureau (ca si celtii), ar confirma credinta lor in eternitatea zufletului; iar atunci, aceasta linie mitoreligioasa dacica probabil a fost reiterata in relictele unor funeralii precrestine, cum este priveghiul vesel al mortului in Vrancea si la Sapanta din Muntii Apuseni. Si tot astfel, fie ca a existat un panteon mai bogat, fie ca nu (dar in nici un caz o religie monoteista, cum crezuse V. Pârvan), relicvele medicale si farmaceutice pot sugera si o divinitate a medicinei (dupa Platon, ar fi fost chiar Zamolxis). Prezenta lykantropiei la daci (probabil si anume consecvente totemice) e indicata mai ales de lupul care intra in compozitia steagului de lupta, deci cu valoarea emblematica principala, de totem mult mai mult decat ca un simbol al curajului. Dacii iubeau in general simbolurile (exista dovezi in corespondenta regilor daci cu imparatii romani). Simbolismul sanctuarului circular de la Sarmizegetusa, ca si unele traditii sau informatii scrise din antichitatea greaca, trimit la ideea ca preotii daci vor fi fost si buni astrologi care intocmeau calendarul, se indeletneceau cu divinatia (domeniu in care, dupa marturia lui Iordanes, ar fi excelat Deceneu). Deceneu, marele preot dac sub regele Burebista (sec. I i.e.n.), devenind el insusi rege intr-un stat ajuns astfel aproape hierocratic, fusese venerat mai mult decat un sacerdot: mai curand ca un semizeu si un erou civilizator. Miturile dace si gete propriu-zise insa, din pacate, deocamdata nu pot fi reconstituite in structura lor epica; continuitatea lor in mitologia folclorica româneasca este foarte greu depistabila, atit datorita intruziunii, timp de cel putin 3000 de ani, a numeroaselor influente aduse si operate de invazii (intai de cele ale caror purtatori au fost soldatii armatei romane, ei insasi proveniti din zone etnice foarte diferite, apoi de ciclul populatiilor migratoare, dintre care unele s-au sedentarizat, de la slavi pana la tatari, de la huni pana la turci). Mitologia dacogetica trebuie cautata in relictele celor mai vechi genuri folclorice românesti (colinda si cantecul batranesc) si in riturile populare sau in unele superstitii cu urme mitologice. Tendinta optimista a unor cercetatori risca sa ramana fara obiect; dupa Octavian Buhociu: “Din documentele etno-folclorice de care dispunem, romanizarea daco-getilor, in afara de deprinderea noii limbi, nu pare sa fi adus schimbari remarcabile de comportament si in cultura magico-religioasa a populatiei” (Folclorul de iarna, ziorile si poezia pastoreasca, Bucuresti, 1979, p. 7). Afirmatia este falsa. Conditia mitologiei si religiei dacilor este, in acest sens, comparabila cu a bascilor; bascii (mai exact stramosii lor, vasconii) au rezistat pana la capat romanizarii, nu insa si crestinarii; pe de alta parte, folclorul lor nu a fost agresat de influentele catorva secole de navaliri barbare asiatice; totusi, mitologia basca este foarte greu de reconstituit. Pe langa aceste mari dificultati, folclorul românesc se culege de mai putin de un veac si jumatate, iar pentru genul liric si baladesc informatorii folcloristilor au fost deseori lautarii tigani, nelegati de traditia culturii populare autohtone si nemaifiind ca atare informatori autentici.