- Crestinarea in epoca formarii poporului a impiedicat constituirea timpurie a unei mitologii unitare, de putaernica structura religioasa arhaica, iar inceputul sincretizarii miturilor locale, sub influenta credintelor aduse de migratorii asiatici si sub contrangerea dogmelor si miturilor introduse de crestinismul timpuriu, a devenit un factor care a faramitat si, pe alocuri, a pulverizat o mitologie probabil autonoma, daca judecam dupa unele relicve detectabile in scenariile catorva ceremonialuri populare enigmatice (unele dintre ele numite sarbatori babesti), in folclorul epic (balade, basme) fantastic si eroic, intr-o anumita categorie de superstitii, in descantece, in ritualul magic semiprofanator din priveghiul mortului (Vrancea, Tara Motilor), in memoria oierului transhumant (Miorita). Miturile biblice, auzite la biserica intr-o limba latina inca dificila si pentru predicator ca si pentru convertit, apoi intelese partial si eronat, se sincretizeaza spontan prin injectarea nervurii mitice locale (Adam si Eva, morti la varsta de 700 de ani, au poruncit sa fie inmormantati in muntele Alelei). Dar exista variante cosmogonice stranii, cu foarte vechi radacini (de ex., cele din folclorul bucovinean): la inceput nu era nimic pe munte, decat un munte mare purtat de vânturi; din varful lui iesea foc iar din foc s-a nascut o femeie neinsufletita, al carei trup a fost purtat multa vreme de vânturi pana cand a ajuns la Varful-cel-mai-de-sus, care i-a dat viata; de acolo femeia coboara pe munte, unde, gasind doua bucati de fier, le inghite, ramane insarcinata si naste doi copii: unul schiop si destept, altul teafar si prost; muntele neposedand decat fier si fratii avand nevoie de argila ce se poate plamadi, cel prost aduce lut din adancul mãrilor, iar cel destept confectioneaza un cal fara viata, si intra amandoi pe rand in cal ca sa-l miste, facand ulterior si o caruta; deoarece numai fratele prost izbutise sa puna calul in miscare, ramane sa traga el toata viata; acest mit folcloric (avand radacini difuze de origini fino-ugrica sau uralo-altaica, din cultele profanatoare) precizeaza ca in vremea aceea “Dumnezeu era necunoscut”. Nucleul mitului este in parte migrant, dar in parte poate fi si local, chiar daca fenomene vulcanice recente nu au existat pe teritoriul României; iar fierul, ca germen fecundator, este dintr-un strat mitic mai tarziu. Mitologia româneasca nu se suprapune unei geografii mitice delimitate etnic sau totemic; acest spatiu al mitogenezei românesti nu a fost nici spatiul mioritic (Lucian Blaga), nici cu atat mai putin fenomenul horal (Romulus Vulcanescu) - ambele delimitari avand numai sens metaforic, prima corespunzand unei traditii poetice pastorale, a doua fiind insa o eroare etnologica. Spatiul sacru al mitologiei românesti este numai teritoriul de miscare cotidiana normala, adica acest tãrâm, despartit printr-o granita magica de tãrâmul celãlalt; mai exact, mitologia româneasca este o mitologie coerenta si unitara prin suprapunerea ei peste un spatiu sacru specific si propriu, care este limba româna (adica toata teritoriile românofone). In functie de acest criteriu natural s-a format si panteonul specific. Nu este un panteon autentic de mitologie religioasa riguros constituita in sistem; mai curand este un amsamblu de relicte din vechi filoane pierdute. Un panteon mitic propriu-zis este cadrul cultual al unei religii; panteonul folcloric al mitologiei românesti nu poate servi un cult religios, care nu mia exista decat in forme relictuale dispersate. Dar, oricate riscuri ar comporta clasificarea lui, el poate fi clasificat intr-un registru foarte larg. Vom deosebi: divinitati sincretice (Dumnezeu, Hristos, Sfantul Soare, Sânpetru, Ursitoarele, Maica Domnului, Sfânta Vineri, Sânicoara, Ion Sântion, Sfânta Duminica, Sfânta Miercuri, Sfântul Andrei, Sfântul Antipa); semizei (Zburatorul, Craciun, Craciuneasa, Luceafarul, Trif Nebunul, Foca); stramosi arhetipali (Mosii, Uriasii, Novacii, Mos Adam, Moasa Iova / Eva, Tinerete-fara-batranete); personificari calendaristico-meteorologice (Sântilie, Paparuda, Baba Dochia, Sânvãsii, Vântul Turbat, Mos Crivat, Zorila); zâne bune (Iana Sânziana / Sora Soarelui, Sânzienele, Ileana Cosânzeana, Inia-Dinia, Piaza Buna); zâne rele (Iele, Rusalii, Brehne, Piaza Rea); eroi arhetipali (Fãt-Frumos, Agheran Viteazul, Aleodor imparat, Ler imparat); personaje magice binevoitoare (Ageru-ochilor / Ochilã, Ageru-pãmântului); demoni (Cãtelul Pãmântului, Muma-Padurii, Mosul-Codrului, Vâjbaba, Baba Cloanta, Baba Hârca, Drãgaica, Vâlva, Joimãrita, Martolea, Goga, Oaca, Pâca, Stima apei, Stafiile, Pricoliciul, Strigoii / Moroii, Spiridusul, Dracul - si variantele: Scaraotchi, Nefârtache, Aghiutza, Michiduta, de asemenea, Sfânta Sâmbata); initiati (Mesterul Manole, solomonarii); suflete sacralizate (Blajini / Rohmani); monstri (Balauri, Zmeul, Dulful, Ghionoaia, Scorpia, Cãpcãuni, Strâmba-lemne, Sfarmã-piatrã, Ciutã-nevazutã, Statu-palmã-barbã-cot); animale sapiental-oraculare (Oaia Nãzdrãvanã / Miorita, Pasãrea Mãiastrã, Caul Nãzdrãvan, Ariciul, Albina). Alaturi de acest panteon sunt clasificabile: elementele (apa vie, apa moartã, focul nou), diferite obiecte, plante si unelte magice (rotile de foc, Busteanul Ielelor, carul de foc, cãruta cu caii de foc, Ceasornicul casei, cãciula fermecata, mãtrãguna, iarba fiarelor); coregrafia magica (Cãlusarii, Jocul fetelor de la Cãpâlna); sarbatori, ritualuri, ceremonii cultuale (Alãmor-Alimori, Hodãitele, Arminden, Caloianul, colindele, Ziorile, Brezaia, Pastele Blajinilor); precum si o geografie mitica (Tãrâmul Celãlalt, Apa Sâmbetei, Gârliciu-pãmântului, Valea Plângerii, Muntele Alelei, Mânãstirea Albã, Valea Zânelor, Mânãstirea Calu-Gastru). Panteonul mitofolcloric românesc nu poate fi reconstituit pe axul artificial al unei perechi de divinitati cosmogonice si supreme, neatestate decat periferic si accidental, asa cum procedeaza Romulus Vulcanescu plasând in centrul scenariului sau mitologic dualitatea fraterna Fãrtatul - Nefãrtatul (cf. Mitologie româna, Bucuresti, 1985, passim); cele doua personaje sunt simpli demoni, citati de Elena Niculita-Voronca numai intr-o varianta bucovineana, cu rol cosmogonic nespecific traditiei mitice indoeuropene, si nerecunoscuti  de mitologia româneasca in ansamblul ei. Acest mit uralo-altaic, cu variante in mitologia fino-ugrica, adus de tatari sau de insotitorii lor, tiganii (sec. XIII), nu a putut fi sincretizat in traditia mitologiei românesti, care l-a minimalizat printr-un efect organic de respingere. Mitologia româneasca, asa cum exista ea in inregistrarile folcloristilor, nu are divinitati absolute; panteonul popular l-a inclus pe Dumnezeu, vazut ca mosneag benefic, doar printre divinintatile principale, fara rol central. In formele cognoscibile azi, mitologia româneasca nu cuprinde un panteon ierarhizat de zei, nici nu si-a elaborat un model propriu de univers coerent; divinitatile sunt sau duhuri de categorie inferioara, provenite din animism, sau zeitati secundare de origine totemica, monstii polimorfi sau zoomorfi, demoni, genii, chiar eroi civilizatori, numeroase zâne, etc. Toate acestea au suferit indelungate mutatii si restratificari, de la mitologia dacogetica de baza, timp de 20-25 de secole, in lungul ciclu de invazii, pana la venirea turcilor in sec. XVI. Inregistarile au inceput foarte tarziu si s-au facut rareori calificat, iar un corpus folcloric nu este in masura egala si un corpus mitologic. Din materia existenta se pot defini totusi mai multe trasaturi specifice ale mitologiei românesti:       a). Lumea e populata de duhuri rele si viclene, care pot fi insa pacalite de inteligenta (recte: siretenia) omeneasca, desi omul nu se angajeaza in lumea duhurilor decat sau din insarcinare imparateasca, sau din vocatie eroica, sau provocat de ele; 

    b). Destinul e implacabil (sensul oracolar al Mioritei, unde oracolul nu e prevenire, ci anuntarea obiectiva a unui eveniment inevitabil care, inclus in mecanismul destinului, devine un fenomen cosmic ce nu mai poate fi oprit sau modificat; tot asa cand, ratacit la rascruce, Fãt-Frumos intreaba o batrana, de obicei pe Sfânta Vineri, incotro sa mearga, i se raspunde invariabil: “De vei apuca la dreapta, te vei cãi, de vei apuca la stânga, iarasi te vei cãi”); 

    c). Credinta intr-un tãrâm secund, paralel (Tãrâmul Celãlalt) unde exista o viata parahumana pagâna, libera, incântatoare si eterna; de obicei acest al doiela tãrâm e locuit sau numai pazit de zmei; rareori are un caracter infernal si niciodata unul paradisiac in sens biblic (influentele bisericesti nu au patruns in acest mit); 

    d). Convingerea ca exista undeva (de obicei pe Tãrâmul Celãlalt) un domeniu magic al unei zâne numite Tinerete-fãrã-bãtrânete -si-viata-fãrã-de-moarte, unde timpul poate fi anulat si unde unii eroi ajung, dar de unde invariabil pleaca, absorbiti de dorul de casa si, cand se intorc, constata ca acolo timpul se scurgea mult mai incet, iar aici ei imbatranesc si mor imediat, pierzand efectul misterios care ii mentinuse tineri; desi tema e universala, varianta româneasca a mitului e tratata in categoria ideala: tragicul fara lacrimã, neputinta optiunii;

    e). Actele esentiale sãvârsite miraculos de eroii mitici (obtinerea apei vii si apei moarte, omorarea balaurilor, rapirea Ilenei Cosânzene, razboaiele cu fapturi fabuloase sau magice), de obicei condensati in eroul arhetipal Fãt-Frumos, sunt tot ideale, nefiind urmarite in interes personal, caci Fãt-Frumos nu e cavaler supus pana la evlavie suveranului sau, el nu are stapan, e suveran el insusi, posesor liber al inteligentei, dreptatii si fortei, care si ele sunt ideale; singurul care il ajuta consecvent este Calul Nãzdrãvan, insa totdeauna un paradox il sileste sa se supuna altui destin decat al sau (finalurile fericite fiind interpolãri folclorice sau carturaresti tarzii), intrucat Fãt-Frumos este de fapt un semizeu luciferic.

     O trasatura esentiala a mitologiei românesti este lipsa de pragmatism (de unde si rezonanta ei cosmica, ceea ce o determina, artistic, sa se transforme in sublim; fiecare sacrificiu neaga scopul imediat, uramarind numai confundarea cu destinul universal al omului; omul nu se poate identifica insa cu timpul absolut si atunci el reintra obligat in timpul sau mensurabil (ca dupa periplul spre Tinerete-fãrã-bãtrânete) si nu se poate sustrage mortii, indiferent de modalitatea de a muri, astfel incat se abandoneaza discret intrarii in moarte (Miorita); el nu se poate construi fara a se sacrifica, si atunci sacrificiul sau dublu - adica jertfirea esentelor - se transfera cu aceeasi discretie in opera, iar opera nu este nici cetate inexpugnabila, nici labirint, nici zid defensiv, nici palat de hãlãduire, ci o incinta sacra: biserica mitica, adica un templu pentru glorificarea abstractiei cosmice (Mânãstirea Argesului); cand poseda un depozit intelectual de cunoastere, aceasta nu este o carte, ci Cartea, care nemaiavand simple scopuri practic informationale, se rezuma la efectul magic al paralizarii duhurilor malefice numai prin simpla lectura discreta care devine un inalt act de purificare, prin exorcism, a incintei sacre a bisericii, dar de fapt al unui templu celest (Voinicul cel cu cartea in mâna nãscut). Specificul mitologiei românesti, indiferent de scenariile mitice absorbite in ierarhia etapelor, are o structura definitiva de tip pastoral, cu o cosmologie pãstoreasca si cu un panteon prin excelenta pãstoresc: Dumnezeu e un cioban bãtrân sau un baci, Sânpetru e patronul lupilor, Miorita este oaia oraculara autoselectata din turma, Ielele apar in poieni de codru, Zmeii sunt niste razboinici chiaburi proprietari de turme si  cirezi, Baba Dochia, pietrificata, isi pazeste oile, Mos Adam e inmormantat in Muntele Alelei, Fãt-Frumos strabate muntii singuratici; in miezul acestei pastoralitati globale, in aproape toate aceste personaje, se aud ecouri din conditia precedenta cinegetica: Fãt-Frumos, ca si adversarii sai Zmeii, vâneaza ca sa se intretina. Dar nu exista divinitati sau personaje mitice fundamentale in mitologia româneasca care sa fie ocrotitoare ale ogorului, plugului, hambarelor ori ale satului, dupa cum nici o zeitate populara autohtona nu patroneaza cetatea sau pe mestesugarii ei. Mitogeneza româna nu s-a oprit la societatea pastorala arhaica; divinitatile complemenatare tarzii (ca Dragaica si Paparuda), ca si putinele ritualuri agrare (Caloianul), provin din contaminari tardive si nespecifice; in schimb ritualurile arhaice specifice (Alãmor, Hodãitele, Cãlusarii), personificarile meteorologice (Sântilie, Baba Dochia), zânele (Sânzienele) au un statut pastoral consolidat.