– Manifestari si cantece rituale, executate la unele popoare din Europa in timpul sarbatorilor de iarna. Dupa cum au stabilit in special studiile de folclor ale lui Petru Caraman, originea datinii colindatului la toate popoarele europene care o  practica este romana: Calendele lui ianuarie, care echivalau cu sarbatoarea Anului Nou; Colindele au radacini vadit arhaice; in epoca imperiala romana, sarbatorile de tipul Anului Nou si Saturnaliilor cadeau iarna si, dupa observatia lui J. G. Frazer, aceasta suprapunere nu era justificata; dar intr-o epoca mai timpurie, Anul Nou era serbat de romani primavara, in cinstea zeului Mars, pe atunci inca ocrotitor al agriculturii; in aceasta relatie, colindele au un substrat magic, anume in urarile pe care le contin, ca si in gesturile din semanatul simbolic cu boabe de grane sau (la români) de lovire ritmica cu sorcova (manunchi multicolor de flori artificiale legate pe o tija); o colinda latina, recitata pana in evul mediu, se in cheia cu urarea gaudium et laetitia sit in hac domo (“bucurie si veselie sa fie in casa asta”), colindatorii tinand in maini ramuri de maslin. Observand caracterul general al colindei de azi, P. Caraman recunoaste ca baza originara a acestei datini este agrara. Evolutia colindatului antic porneste de la urarea cu scop magic si adesea se interfereaza pe parcurs cu descantecele: “colindele nu numai au suferit influenta descantecelor, dar si-au luat din ele material de-a gata, adaptandu-si-l conform spiritului specific”. Aceasta se vede in multe colinde românesti si slave, dar si in tipul italian befante, care se canta intre Anul Nou si Boboteaza, in numele unei divinitati populare, Befana (zeita folclorica feminina care aduce copiilor daruri sau ii pedepseste). De altfel, colinda latina de iarna (dupa reforma calendarului roman) se extinde, la popoarele crestine din Europa moderna, de la sarbatorirea noului an si la celelalte sarbatori, indeosebi asupra Craciunului (25 decembrie, ca zi de nastere a lui Isus Christos). Regasim termenul derivat din aceeasi sursa latina: chalendes la francezi, koleadka la rusi (cu variantele apropiate ale altor popoare slave), kolendre la albanezi. Transferul asupra elementelor crestine nu este inca esential; mai multi etnografi si folcloristi au observat puternicul substrat pagan din scenariile colindelor crestine; acestea contin relicte destul de amanuntite din stereotipia sarbatorilor romane similare (Saturnalii, Calande), mergand pana la ospatul final, intocmit de colindatori din darurile primite; iar sarbatorile romane au incorporat ele insele alte influente, ca sarbatoarea mithraica importanta din Asia si devenind in Imperiul Roman Dies Natalis Solis Invicti, tinuta tot la 25 decembrie si redenumita, in forma sincretica a crestinismului – Craciun (români), Noël (francezi), Rojdestvó (rusi) etc. Textele colindelor, in formele inregistrate de folcloristi, constituie un corpus al naratiunilor neotestamentare si al traditiilor apocrife, asa cum s-au grefat in crestinismul popular pe radacinile arhaice locale si pe tulpina obiceiurilor festive romane. Remarcand apartenenta aproape integrala la crestinism a colindelor care “constituie astfel un teren extraordinar de interesant pentru cercetatorii mitologiei crestine” (“aici apare intregul Olimp crestin, cu Dumnezeu in frunte, cu Maica Domnului si Isus, cu ingeri, sfinti de toate rangurile”), Petru Caraman afirma totusi ca, “in ciuda originii lor stravechi”, colindele nu ar prezenta “nici un interes pentru mitologia pagana”, intrucat “colindatul nu a avut niciodata in structura sa cultul vreunei zeitati”. Cercetarile mai noi permit insa depasirea acestei concluzii, si zeul Mithra – chiar daca numele sau e uitat sau inlocuit, de ex. cu numele unui “Dumnezeu nascut din piatra” (cf. col. At. M. Marienescu) nu e singurul relict pagan. Adesea terminologia crestina nu e decat o poleiala a relictului pagan, iar eroarea provine din confuzia intre datina colindatului si a textului de adstrat, si structura insasi a colindei, aflate in substrat. Incarcatura mitica e bogata in multe colinde, dupa cum remarca si Monica Bratulescu: “la sursele colindei descoperim mitul”. Poate registrul cel mai bogat in relicte arhaice, dar si teme rituale precum si modalitati artistice de expresie, il au colindele românesti, a caror vechime e atestata de o sursa din zona Botosani, citata in Chestionarele lui B.P. Hasdeu, dupa care colindatorii spun ca sunt trimisi de imparat sa stranga birurile. Formele de baza contin si ele atari confirmari: unul din cele mai frecvente refrene, “Florile dalbe, flori de mar”, trimite direct la calendarul roman de dinaintea reformei, cand Anul Nou se serba primavara. Formele principale la români sunt: Steaua, Vicleimul, Irozii, Icoana, Plugusorul, Sorcova, Mastile; altele (Vasilica) par nespecifice. Petru Caraman le clasifica in religioase si profane, contestand caracterul cultual al Plugusorului (prezent in forme mai sarace de altfel si la slavi), al carui scenariu este insa de o structura riguros initatica, provenind din vechile culte agrare si continand un program de initiere agricola ce aminyteste de formulele hellenice din Misterele Eleusine: acel “un loc curat de arat si semanat” inseamna ogorul sacralizat prin purificare rituala. Cercetari recente au citat un document eclesiastic din sec. XVII, din care rezulta ca pe atunci colindele din Transilvania mai puteau fi condamnate ca pagane. Ceata de colindatori aduna darurile (numite colindete), intocmai ca in obiceiurile romane. Ceata e condusa de un vataf; vocile (in recitativ sau coruri de unison) sunt adesea insotite de instrumente muzicale – specifice (clopotelul, toba, basica de porc umpluta cu graunte, nuielele de batut in pereti) si nespecifice, preluatre fortat din tarafuri (vioara, daireaua rudimentara). Petru Caraman a introdus, fata de notiunea colindat, si pe cea opusa; descolindat, reprezantand riposta vindicativa a colindatorilor refuzati, adica anularea urarilor