Prima zi din luna mai a anului 305, din era noastră. Pe “Colina lui Jupiter”, de lângă Nicomedia, noua capitală a Imperiului roman sub Diocleţian, în Bithynia, pe coasta de Vest a Asiei Mici (azi Izmid), este adunată o mare mulţime de oameni. Cu doisprezece ani in urmă, tot aici, un ostaş, prin vitejia sa, a fost ridicat de împăratul Diocleţian ia rangul de caesar (1). Acum, la 1 mai 305, cezarul Caius Galerius Valerius Maximianus, cunoscut în istorie sub numele de Galerius, este la rândul său proclamat augustus. Astfel îşi începe domnia efectivă — asociat la tron fusese încă din anul 293 — unul dintre primii împăraţi romani de obârşie traco-dacică.

 Un păstor pe tronul cezarilor

           Împăratul Galerius (293-311) s-a născut între anii 245 şi 250 e.n. (data nu se ştie precis) într-un sat aflat nu departe de oraşul Serdica (Sofia de astăzi). Tatăl său era, probabil, trac iar mama sa, Romula, o “transdanubiană” (deci de origine dacică, deoarece dacă ar fi fost romană această cetăţenie ar fi fost în mod cert semnalată de istorici) refugiată — în urma unui atac al carpilor, desfăşurat cu puţin înainte de anul 245 — de la Nord de Dunăre, din teritoriul provinciei Dacia Inferior, poate chiar din Romula (Reşca), jud Olt, oraşul al cărui nume îl purta.
           Originea traco-dacică a părinţilor lui Galerius este probată de două elemente: în primul rând, stabilirea lor într-o regiune locuită aproape exclusiv de traci şi ocupaţia lor de crescători de vite şi agricultori, ocupaţii predilecte ale populaţiei romanizate de obârşie traco-dacică. Galerius însuşi era poreclit Armentarius („Ciobanul"), denumire ce arată ocupaţia şi originea lui socială. Înrolat de tânăr în armata romană, sub împăraţii Aurelian (270-275) şi Probus (276-282) a făcut dovada unui deosebit curaj şi vitejii, ajungând în timpul împăratului Diocleţian (284-305) un apreciat comandant de oşti. După înălţarea în rangul de caesar, prilej cu care Diocleţian 1-a declarat fiu adoptiv şi succesor la tron, Galerius a luat numele de familie al proaspătului său “părinte”, la care a adăugat şi supranumele de Iovius, pe care-1 purta Diocleţian, ca unul ce se socotea descendent din Jupiter, tatăl zeilor. În calitate de caesar, a participat la conducerea Imperiului roman, având ca principală sarcină paza graniţei dunărene şi administrarea provinciilor situate de-a lungul fluviului şi la Sud de acesta, în Peninsula Balcanică, începînd din Noricum, în părţile Austriei de astăzi, până la Marea Neagră. Reşedinţa sa era la Sirmium (Mitroviţa, în R.S.F.Iugoslavia). În cei trei ani - 294-296 - în care a apărat graniţa dunăreană, şi-a cîştigat merite deosebite prin victoriile dobândite împotriva sarmaţilor, carpilor, goţilor şi altor populaţii care ameninţau frontiera de la Dunăre; drept răsplată, i s-au acordat titlurile de Sarmaticus, Carpicus şi Gothicus maximus.
           În anul 296, Diocleţian 1-a însărcinat să pornească împotriva perşilor, care ameninţau frontiera de Răsărit a imperiului. În acel an, Narses, regele persan, pătrunsese în Mesopotamia romană. Venit în întâmpinarea sa, Galerius a făcut imprudenţa de a se avânta în fruntea unei armate inferioare numeric, dincolo de rîul Eufrat. Cu toată vitejia de care au dat dovadă, romanii au fost înfrânţi de oştile persane mult mai numeroase, iar Mesopotamia a căzut în mâinile acestora.
           În anul următor (297), Galerius şi-a întărit armata cu noi forţe recrutate din provinciile dunărene şi a pornit o nouă expediţie. Bătălia s-a dat în regiunea Armeniei şi s-a încheiat cu o strălucită victorie a romanilor, întregul lagăr persan, cu haremul şi tezaurul “marelui rege”, a căzut în mâinile învingătorilor, care au reocupat Mesopotamia şi au extins suzeranitatea romană asupra Armeniei şi Gruziei. În amintirea acestei victorii, la Salonic, unde biruitorul îşi mutase reşedinţa, a fost construit în anul 304 e.n. un măreţ arc de triumf. Totodată, Diocleţian şi Galerius au luat fiecare titlul de Persicus maximus şi, în cinstea izbânzii, au fost bătute monede cu inscripţia Victoria Persica. Aşa cum rezultă din relatările istoricilor, Galerius se considera un al doilea Alexandru cel Mare (Alexander redivivus) pe ale cărui urme mersese în Asia. De altfel, însăşi alegerea ca reşedinţă a oraşului Salonic, nu poate fi socotită întâmplătoare, întrucât localitatea se află nu departe de Pella, fosta capitală a lui Alexandru.
           În anii următori, Galerius a exercitat o mare influenţă asupra lui Diocleţian, determinându-l, între altele, să ia măsuri de persecutare a creştinilor, deoarece considera că în felul acesta va întări vechile instituţii ale statului sclavagist roman. În anul 305, Diocleţian a abdicat, decizie în care urmaşul său a jucat, se pare, un rol important. Chiar în ziua proclamării sale ca augustus, Galerius 1-a înălţat pe nepotul său Maximinus Daia la rangul de caesar.

           Galerius a domnit până în anul 311. Cu puţin timp înainte de moarte, cuprins, se pare, de remuşcări, a dat, la Serdica, primul edict de toleranţă a creştinilor, făcut public la Nicomedia, la 30 aprilie 311, cu doi ani înainte de cunoscutul
“Edict de la Milano” al lui Constantin cel Mare (2). Potrivit dorinţei sale, n-a fost înmormântat în mausoleul (azi Rotonda Sf. Gheorghe), construit încă din timpul vieţii la Salonic, ci în satul său natal, Romullanum, numit astfel de fostul împărat pentru eternizarea numelui mamei sale, Romula.

                                                                 “Kamara” şi splendorile sale

           Construit pe Via Egnatia într-un vechi cartier al Salonicului, Arcul de triumf (sau “Kamara”, cum îi spun localnicii) alcătuia, împreună cu hipodromul şi palatul, datorat tot lui Galerius, un ansamblu arhitectonic unitar. Arcul ridicat din blocuri de marmură şi din cărămidă, era format din patru mari pilaştri centrali şi din alţi patru laterali, mai mici. Pilaştrii centrali susţineau o cupolă de 12,50 m (pe sub care trecea Via Egnatia), iar cei laterali câte un arc înalt de 6,50 m.
           Din monument nu s-au păstrat decît trei pilaştri: doi centrali şi unul lateral. Cele patru feţe ale fiecăruia dintre pilaştrii centrali sunt acoperite cu plăci de marmură, sculptate în relief, restul monumentului fiind decorat cu marmură colorată. Iniţial, deasupra pilaştrilor mari se afla câte o nişă arcuită în partea de sus, în care erau aşezate statuile celor patru împăraţi din Estul şi Vestul imperiului: ale lui Diocleţian şi Galerius în nişele dinspre Est; ale lui Maximian şi Constantius Chlorus în cele dinspre Vest, fiecare privind deci spre provinciile pe care le guvernau.
           Reliefurile — care se păstrează în cea mai mare parte — reprezintă scene din războiul împotriva perşilor. Ele sunt dispuse în cîte patru frize separate prin brâie puternice, împodobite cu ghirlande de frunze şi flori. În general, specialiştii apreciază că reliefurile pilastrului de Nord-Est reprezintă luptele din Asiria, iar cele de pe pilastrul de Sud-Vest luptele din Armenia.
           Prima dintre scenele care ne reţin în mod deosebit atenţia este cea cunoscută sub titlul de “Cuvântarea lui Galerius”, existentă în registrul superior de pe faţa principală a pilastrului de Sud-Est. În centru, pe un mic piedestal, este reprezentat împăratul, în costum de pace, stând în picioare în mijlocul soldaţilor săi. Mâna dreaptă este ridicată spre umărul stâng — gestul obişnuit al împăraţilor, atunci cînd aceştia vorbeau în faţa mulţimii sau cînd primeau soli. Soldaţii, gata de război, au coifuri, platoşe, cnemide, lănci şi scuturi. Unii poartă steaguri obişnuite, alţii stindarde în formă de balauri. Scena a fost interpretată ca reprezentând o cuvîntare a împăratului Galerius în apropierea unei cetăţi, simbolizată printr-o poartă existentă în partea stângă. Din păcate, figura de la aceeaşi extremitate a scenei, socotită ca personificarea oraşului sau a zeiţei protectoare a acestuia, este distrusă, ceea ce îngreunează identificarea localităţii. Se crede că imaginea ar reprezenta momentul pregătirii celei de-a doua expediţii împotriva perşilor, oraşul în faţa căruia vorbeşte Galerius fiind, în acest caz, Serdica. De altfel, aserţiunea este întărită de faptul că la extremitatea dreaptă a tabloului este înfăţişată zeiţa Victoria, ţinând în mână cornul abundenţei, ca un simbol al rezultatului bun al războiului ce va urma. Unităţile în faţa cărora Galerius rosteşte obişnuita alocuţiune de îmbărbătare la luptă sînt alcătuite din ostaşi recrutaţi de el din Daciile sud-dunărene, stindardul în chip de balaur aparţinând, foarte probabil, acestora.
           Pe faţa de Nord-Est a aceluiaşi pilastru, tot în registrul superior, se află cea de-a doua scenă în care apare stindardul în formă de balaur. Ea reprezintă sosirea cezarului în cetatea armeană Eriza, unde exista un renumit templu al marei zeiţe Anaitis, căreia împăratul roman i-a adus ofrandele cuvenite. Imediat, dedesubtul acestui tablou, este înfăţişată o bătălie cu perşii: Galerius, călare, se avântă în luptă, avînd deasupra capului său vulturul roman cu aripile desfăcute şi cu o cunună de lauri în gheare; între figurile tinere de soldaţi romani care-l însoţesc, se recunosc, cu probabilitate, viitorii cezari Licinius şi Constantin, participanţi la această campanie.
           Celelalte scene de pe acelaşi pilastru înfăţişează pe împăraţii Diocleţian şi Maximian cu cezarii lor Galerius şi Constantius Chlorus, însoţiţi de mai multe divinităţi protectoare; în continuare sunt reprezentate alte momente legate de bătăliile cu perşii.
           Pe latura de Sud-Vest (din interiorul arcului) a celuilalt pilastru, în registrul superior, este înfăţişată cea de-a treia scenă care ne interesează în mod deosebit, deoarece apare din nou stindardul dacic. Este vorba de aşa-numita “Bătălie în ţara Kurzilor”. După ce a trecut un râu, armata romană se întâlneşte cu cea persană. Un escadron de cavaleri, cu Galerius în frunte, înaintează în galop. Soldaţii poartă coif, cuirasă în formă de solzi, iar ca armă lancea. Împăratul, îmbrăcat în cuirasă şi hlamidă, ce flutură în vânt, împreună cu cavalerul din stânga lui, se năpustesc asupra duşmanilor; o mare parte dintre aceştia sunt căzuţi sub picioarele cailor, iar ceilalţi parcă abia mai pot rezista cavaleriei în plin avânt. În partea de sus a scenei, pe al doilea plan, se văd trei steaguri în formă de balaur, dintre care primele două bine păstrate, iar al treilea — ce pare susţinut mai curând de un infanterist decât de un cavaler — este în mare parte distrus.
           Pe acelaşi pilastru se văd şi alte reprezentări: prizonieri ieşind dintr-un oraş asirian; atacuri prin surprindere şi bătălii ale cavaleriei romane în Mesopotamia; solii de pace trimise de perşi; armata persană pusă pe fugă dincolo de Tigru; împăratul acordând clemenţă învinşilor şi cămile purtînd prăzi de război.

                                                                  Semnificaţia celor trei scene

           În trei scene, deci, prezente pe Arcul de triumf din Salonic, soldaţii poartă stindarde cu aşa-numitul balaur dacic. De altfel arheologul danez K.F. Kinch, primul care a studiat în mod special Arcul lui Galerius, publicînd încă din secolul trecut o excelentă lucrare asupra lui (3), a socotit pe cavalerii care-l însoţeau pe împărat drept “daci” iar steagul pe care îl purtau, “stindardul dacic”. Punctul de vedere al lui Kinch a fost împărtăşit şi de arheologul grec H.I.Makaronas, în publicaţia-ghid despre acelaşi monument, apărută la Salonic în limbile greacă (1969) şi engleză (1970).
           La rândul său, într-o temeinică lucrare publicată recent despre Arcul lui Galerius, arheologul german H.P. Laubscher (4), după ce subliniază că este greu de stabilit, pe baza stindardelor, apartenenţa etnică a soldaţilor lui Galerius, admite că poate fi vorba de soldaţi pe care cezarul lui Diocleţian i-a recrutat în Dacia Ripensis şi Dacia Mediterrama, pentru cea de-a doua expediţie contra perşilor.
           Trebuie, desigur, precizat că nici unul din soldaţii romani figuraţi pe Arcul lui Galerius nu poartă costum dacic, aşa cum poartă, de exemplu, soldaţii daci reprezentaţi pe Columna lui Traian. Trebuie remarcat, de asemenea, că simbolul străvechi al balaurului, folosit ca stindard de indieni, perşi, parţi, sciţi şi daci, a fost preluat, începând din sec. II e.n., poate chiar în urma războaielor lui Traian cu dacii, şi de către romani. Dar, în acelaşi timp, nu trebuie pierdut din vedere faptul că Galerius îşi recruta soldaţii la un răstimp de mai bine de 20 ani de la părăsirea Daciei de către armatele şi administraţia romană, dar nu şi de populaţia locală, în a cărei conştiinţă un astfel de stindard era încă viu. Era deci firesc ca soldaţii de aici să folosească acest simbol drept stindard, în plus, trebuie ţinut seama că, aşa cum am mai precizat şi cum susţine şi istoricul L.I. Russu, Galerius însuşi era un “traco-dac” (5), iar soldaţii ce purtau aceste stindarde făceau parte din garda sa personală. Ei erau oamenii săi de încredere, ostaşi devotaţi pe care îi cunoscuse în perioada în care apărase provinciile dunărene.
           De aceea, având în vedere originea traco-dacă a lui Galerius, şederea sa îndelungată la Dunăre, faptul incontestabil că de aici şi-a recrutat soldaţi pentru a doua campanie, ca şi tradiţia pe care însemnul dacic şi-o perpetuase pe aceste meleaguri, putem considera că stindardele de pe Arcul de triumf de la Salonic sunt dacice. La o astfel de presupunere îndeamnă însuşi faptul ca stindardele în chip de balaur apar în mod repetat în unele din scenele cele mai importante ale Arcului triumfal, în strânsă şi imediată legătură cu Galerius. Desigur, calea unor cercetări rămâne deschisă şi, poate, viitoare descoperiri vor aduce în această privinţă, noi şi preţioase contribuţii.

           (1) La 1 martie 293, în Imperiul roman s-a înfăptuit o reformă constituţională, prin instituirea tetrarhiei. Aceasta a însemnat împărţirea responsabilităţii conducerii imperiului între patru împăraţi:doi împăraţi principali, care au primit titlul de augustus (Diocleţian, în Răsărit; Maximian, în Apus) şi doi asociaţi la tron numiţi caesari (Galerius şi, respectiv, Constantius Chlorus) — n.r.
           (2) Edict prin care se proclama libertatea de credinţă şi egalitatea în drepturi pentru creştinii din imperiu — n.r.
           (3) K. F Kinch: L’Arc de Triomphe de Salonique (Arcul de triumf din Salonic), Paris, 1890.
           (4) H.P. Laubscher: Der Rellefschmuck des Galerius-bogens in Thessaloniki (Decoraţiile în relief de pe Arcul lui Galerius din Salonic), Berlin, 1975.
           (5) I. I. Russu, Elemente traco-getice în Imperiul roman şi în Bizantium, Bucureşti, 1976, pp. 41-47.