Grup de popoare  iraniene (ramura vestica),   strins  inruditi  cu  scitii. Venind din regiunile de la E de Volga (uralo-caspice), sarmatii patrund  spre V mai tirziu decit scitii, pe care ii inlocuiesc in cele din urma, in  stepele  nord-pontice, dislocindu-i  sau  absorbindu-i.

    Inaintarea lor spre V s-a facut treptat si in valuri succesive.  In epoca cind scria Herodot (mijlocul sec. 5 i.e.n.), granita dintre sciti si sarmati era pe Don (Tanais).  In secolele 3—1 i.e.n., ei ocupasera stepele nord-pontice, lucru confirmat atit de descoperirile arheologice, cit si de stirile antice. Astfel, Strabo (Geogr., VIT, 3, 17) arata ca in N Marii Negre, intre Istru (Dunare) si Boristhenes (Nipru) se afla mai intii „pustia getilor" (Buceagul), apoi erau tiragetii (getii de la Nistru), iar dincolo de acestia sarmatii-iazigi si  cei  numiti  „regali".  Intre  Nipru si  Don  se  aflau  roxolanii,  o  alta semintie  sarmatica.  Pe  harta  lui Agrippa, granita de V a sarmatilor  este trecuta pe Nipru. Descoperirile arheologice arata ca nu se cunosc morminte sarmatice anterioare secolului I e.n. la V de Nistru. In lumina acestor  date,  teza  existentei  unui „imperiu  sarmatic",  care  s-ar  fi intins, intre anii 125—61 i.e.n., din regiunea Donului pina la NV Bulgariei Si E Transilvaniei, incluzind si  zona  extracarpatica  a  Romaniei (Moldova, Muntenia, Oltenia si Dobrogea), nu e conforma cu realitatea istorica.  Discurile  de argint  (phalerae), decorate cu busturi umane, cu protome de animale sau alte motive (geometrice sau vegetale), care serveau  la impodobirea harnasamentului  cailor,  descoperite  !n  teritoriul  geto-dacic  (Surcea,  Herastrau, Galice),  ca  si rhythonul de  argint de la Poroina si alte piese arheologice care au fost puse in legatura cu amintitul  „imperiu   sarmatic",  reflecta doar o influenta iraniana transmisa prin intermediul sarmatilor in arta geto-dacica  din   sec.  2—1  i.e.n. si  nu  atesta   prezenta  efectiva  a  sarmatilor in aceste regiuni.

    In sec. I e.n. iazigii se instaleaza in numar mare in cimpia dintre Dunare si Tisa (Alfold), teritoriu locuit in cea mai mare parte de  daci.  Tacitus  {Annales,  XII, 29—30) informeaza ca in timpul domniei lui Claudiu (in cca 50 e.n.), iazigii erau stabiliti in Cimpia ungara, primele grupuri patrunzind probabil in jurul anului 20 e.n., in vremea lui Tiberiu. Descoperirile  arheologice arata ca, iazigii au venit in Cimpia Tisei prin N Daciei, avind ca punct de plecare  stepele  nord-pontice şi nu din  Muntenia,  pe  valea  Dunarii, prin Oltenia si Banat. In Muntenia si Moldova nu s-au descoperit morminte sarmatice care sa poata fi atribuite  iazigilor.  Dupa  plecarea acestora in Alfold, locul (in stepele nord-pontice) si rolul lor politic si militar la  Dunarea  de  Jos au fost preluate de catre roxolani, care n-au patruns la V de Prut mai timpuriu de inceputul sec. 2 e.n. De aici, din zona  de  la  E  de  Dacia,  vor  face incursiuni  pradalnice   in   Moesia. Infringerea dacilor  de catre romani in anii 105—106  e.n.  a favorizat deplasarea unor grupuri  de  sarmati  la V de Prut, in Moldova, in timp ce in Muntenia ei nu vor patrunde decit dupa anii 117—118 e.n., respectiv dupa parasirea de catre romani a castrelor din regiunea subcarpatica. In Muntenia si In Moldova cei mai multi s. au patruns la sfirrsitul sec. 2  si  in  prima  jumatate  a  sec. 3 e.n.,  sub presiunea altor triburi si in special  a  gotilor,  noi  stapini  ai stepelor nord-pontice, care la mijlocul sec. 3 au ocupat Olbia si Tyrasul. Sarmatii intrati in aceasta perioada in zona  extracarpatica  a  Romaniei, intens locuita de carpi si daci liberi, au trebuit sa accepte  hegemonia carpilor. Roxolanii care n-au voit sa accepte hegemonia carpilor s-au indreptat spre V, la fratii lor iazigi, unde puteau sa se manifeste mai liber.

      Asa se explica prezenta mormintelor tumulare in Cimpia Ungara  (Alfold) si  absenta  tumulilor  din  regiunile noastre, dominate de carpi. Ca inaintea lor iazigii, roxolanii au patruns spre V prin N Daciei, urcind de-a lungul Nistrului si Prutului si nu pe valea Dunarii (Muntenia,  Oltenia si   Banat),   prin   teritoriul   provinciei Dacia  Inferior,  cum  sustin  unii cercetatori.  Prezenta  sarmata  pe  teritoriul Romaniei este atestata de morminte de  barbati,  femei  si copii,  ceea ce arata, ca se aflau aici cu familiile. Pina in prezent in Romania  s-au descoperit  morminte  sarmatice  in cca  134  puncte  situate  in  zona extracarpatica,  (Moldova,  Muntenia si Dobrogea) si in cimpia din Vest (Crisana si Banat). Nu s-au identificat asezari apartinind acestor migratori, in schimb s-au gasit materiale sarmatice in asezari apartinind dacilor  liberi  si  carpilor.  Spatiul  preferat de locuire al sarmatilor era stepa cu baltile  si  inaltimile  din preajma ei. Strabo (Geogr.,  VII, 307)  descrie astfel modul de viata al roxolanilor:

    „Corturile de pisla sint asezate pe carele in care locuiesc. In jurul corturilor pasc cirezile, cu al caror lapte si  carme  se  hranesc.  Umbla  dupa pasuni, alegind intotdeauna regiuni bogate in iarba —in timpul iernii in  mlastinile  din  jurul  Maiotidei (Marea de Azov), iar vara si in cimpii". Modul de viata  nomada  al  sarmatilor este descris si de alti scriitori antici (Pomponius Mela, III, 4, 33). Si pe teritoriul Daciei sarmatii s-au limitat la zona de cimpie si la colinele din jur.  In Transilvania si Oltenia lipsesc  vestigii  sarmatice.  Absenta acestora in Oltenia  infirma pasajul din Iordanes (Getica, XII, 74) dupa care iazigii erau separati de roxolani de riul  Olt,  indiferent  daca  stirea  se refera la sec. 2 sau la sec. 4 e.n.

     Majoritatea  mormintelor  sarmatice sint  plane.  Ritul  de inmormintare era inhumatia. In morminte se puneau vase,  diverse  obiecte  de   podoaba sau de uz casnic, mai rar arme si piese  de  harnasament.  Majoritatea mormintelor sint lipsite de inventar si in aceasta situatie atribuirea etnica, se face in functie de detaliile de rit si ritual. In  mormintele  de  copii  se intilnesc adesea  clopotei  de  bronz.

   Singurele arme descoperite in morminte sint sabiile si pumnalele, cu minerul  terminat  printr-un  inel, avind la baza o mica garda. In numeroase morminte de femei s-au descoperit  fusaiole si chiar  fragmente de  tesaturi.  0  trasatura  caracteristica a acestor migratori este aceea ca, ei practicau freevent deformarea artificiala  a  craniului  (cea  fronto-occipitala sau circulara) prin bandajare inca, din copilarie. Dintre semintiile  sarmatice  numai  roxolanii  si alanii au practicat acest sistem de infrumusetare, iazigii nu l-au cunoscut.  Din  analiza   materialului  descoperit si a izvoarelor antice reiese ca mormintele sarmatice din zona extracarpatica a  Romaniei,  databile in sec.  2—3  e.n.,  apartin  roxolanilor si  nu  pot  fi  atribuite  alanilor. O buna parte  dintre alani au ramas in tara de origine din zona Caucazului si a Cubanului (lor le sint atribuite  mormintele   cu   catacombe de pe malul drept al Cubanului si  vestita  „necropola  de  aur"  de  la Alkan-Kala)  unde  au  trait  pina tirziu. Osetinii de azi, care locuiesc in Caucazul de N si in bazinul riului  Terek,  sint  urmasii  lor.  Marea majoritate  a  mormintelor  sarmatice  din V  Romaniei  (Crisana  si  Banat) apartin  iazigilor,  veniti  aici  din Cimpia Tisei. Cel mai vechi mormint din aceasta zona a tarii a fost descoperit la Varsand, in Crisana, datat in jurul anului 100 e.n. Un numar mic de morminte sarmatice. din V tarii apartin roxolanilor (Simand,  mormintul I,   schelet  cu  craniu    deformat si altele).  De  notat  ca  pina  la  retragerea romanilor din Dacia (271 e.n.) sarmatii s-au limitat la zona locuita de dacii liberi si  numai  dupa  aceasta  data au patruns mai spre E in interiorul Banatului. Textele antice relateaza ca in anul 332 sarmatii din Banat  amenintati  de  goti  au  cerut  ajutor  lui Constantin cel Mare (Anonymus Valesii,  VI,  31).  Pentru  a  putea  face fata,  primejdiei  sarmatii  i-au  inarmat  si pe „sclavii" lor. Existau doua categorii de sarmati, unii stapini numiti  argaraganti si  altii  „sclavii"  limiganti acestia probabil iazygi amestecati cu locuitorii autohtoni.

   Dupa infringerea gotilor, in anul 334, limigantii s-au rasculat  si au intors armele  impotriva stapinilor, pe care i-au alungat din Banat. O parte a argaragantilor s-au refugiat la victoali, iar alta parte au trecut in Imperiu.  Amm. Marcell. (XVII, 12,19) spune ca limigantii „i-au  invins  pe  stapini,  fiindu-le egali  in  cruzime,  dar intrecindu-i ca numar" (vicerunt dominos ferocia pares et numero proeminentes).  In argaraganti trebuie sa-i recunoastem pe roxolani, noii cuceritori ai acestor tinuturi, iar in limiganti pe supusii  acestora, iazigi si daco-romani care traiau in regiunile  respective la venirea  roxolanilor.  Arheologic  se   constata  ca atit in V tarii, cit si in zona extracarpatica sarmatii au convietuit cu daco-carpii  si  s-au  influentat  reciproc.

     Atit de profunda a fost aceasta inriurire, incit la un moment dat o serie  de obiecte specifice numai carpilor sau numai sarmatilor devin bunuri culturale comune. Multi istorici au exagerat rolul sarmatilor la Dunarea de Jos, considerind ca in primele sec. ale e.n. ei  au controlat zona extracarpatica a Romaniei, constituind populatia majoritara a acestei regiuni. In prezent, cercetarile arheologice infirma aceste teze, aratind ca populatia autohtona (dacii si carpii) a locuit intens acest teritoriu.  Chipurile  acestor  calareti  ai stepei au ramas daltuite in piatra, alaturi de ai dacilor cu care au fost vecini si tovarasi de lupta (dar si dusmani),  pe Columna lui Traian  de la Roma si pe Tropaeum  Traiani de  la Adamclisi.