Populatie de neam germanic  din nordul Peninsulei Iutlanda   (Vendsysel). Au fost dislocati  din  regiunile lor  de  bastina de cimbri si teutoni. La inceputul e.n. sint atestati in regiunea de est si  sud-est  a  Germaniei,  unde  au  intrat in contact cu alte populatii germanice si cu celtii.  Potrivit izvoarelor scrise si  a  datelor  arheologice in  cursul sec. 2-3 e.n.  s-ar fi petrecut o expansiune  a  triburilor  vandale. In  acea vreme s-a cristalizat si cultura lor materiala in  cuprinsul  careia  au patruns si produse romane. In etapa de maxima inflorire a culturii lor, vandalii s-au impartit in doua ramuri: vandalii de vest ( silingii) si vandalii de est (asdingii). Dupa parerea unor specialisti, o parte din purtatorii culturii  Przeworsk pot fi identificati cu vandalii.

    Numele vandalilor desemneaza initial un vast grup de neamuri, intre care Pliniu citeaza pe burgunzi si pe varini, iar alte surse amintesc de asdingi si taifali ca fiind din neamul vandal. Ulterior numele de vandali s-a restrins le cele doua triburi: Asdingi, ( mentionati de Dio Cassius aproximativ intre Vistula Superioara si Nistrul Superior) si Silingi (mentionati de Ptolemeu in Silezia actuala).

   In anul 171 e.n. Asdingii incearca o patrundere in Dacia care esueaza, dar ii disloca pe costobocii daci, pentru ca in 248 e.n. sa se afle in Cimpia Panonica.

     Antichitati de caracter vandalic au fost descoperite sporadic  si  in  nordul Romaniei in cuprinsul unor complexe atribuite   dacilor   liberi   (Mediesu Aurit, jud. Satu-Mare). Grupuri de vandali sint semnalate in vestul Europei si in nordul Africii, in cursul sec. 5 e.n. unde au ajuns insotiti de grupuri de alani si de suevi.

     Dupa ce au creat un stat efemer in Spania (urmele lor se regăsesc în numele provinciei spaniole Andaluzia), vandalii au luat contact cu marea si au devenit pirati redutabili. 

Bibliografie suplimentara:

           C. C. Diculescu, Die Wandalen und die Goten  in  Ungarn  und  Romanien; Leipzig, 1923;

           Lucien Musset, Invaziile. Valurile germanice, vol. I, Editura Corint, Bucuresti, 2002.

Vezi si:

            http://arheologie.ulbsibiu.ro

            http://en.wikipedia.org/wiki/Vandals

            www.roman-empire.net

“Magazin istoric”, an XIV, nr. 1 (154) ianuarie 1980, p. 58-60

Au fost vandalii ... vandali ?

 Jérôme Carcopino

 Leac împotriva foamei

Începând cu jumătatea sec. V, cronica vandalilor consemnează un stat independent care, prin forţa împrejurărilor, avea să primească şi un minimum de organizare politică. Acest stat a cuprins răsăritul Algeriei şi Tunisia, cu golful Sirta Mică, adică zonele cele mai bogate în grâne ale Imperiului roman, marile domenii din fostul regat berber al Numidiei (din Vestul Algeriei), care depinseseră de Roma. Totodată, prin confiscări masive, Genseric a transferat către familiile soldaţilor săi – grupate în preajma locurilor unde se găsea oastea – pământurile ai căror proprietari fuseseră alungaţi. Astfel vechii coloni au trecut în dependenţa noilor stăpâni.

Regatul improvizat de Genseric (care avea să dureze din 428 până în 477) nu a însemnat defel încetarea jafurilor, cu care era obişnuită hoarda sa, doar pentru că, în sfârşit, devenise sedentar. El n-a făcut decât să normalizeze aceste jafuri în interiorul unor frontiere definite, storcând sistematic veniturile produse de bogatele regiuni în care se implantase. Genseric a luat în stăpânire golfurile portuare ale Cartaginei şi navele de transport ce se găseau acolo şi a ştiut să folosească poziţia privilegiată a zonei aflate la întâlnirea bazinului oriental cu cel occidental al Mediteranei. Regele a ocupat – efectiv numai din anul 455 – insulele până la care ajunsese altădată zona de influenţă maritimă a punilor, Balearele, Corsica, Sardinia şi Sicilia, înfruntând victorios încercările Imperiului roman de a le relua.

Ar fi totuşi inexact să vorbim despre un imperiu vandal. Am exagera dacă am atribui realistului Genseric intenţia de a făuri cu oastea sa de călăreţi o putere maritimă care să ajungă să o detroneze pe aceea a bazileilor de la Constantinopol. Cu ajutorul navelor pe care în chip fericit pusese mâna, el n-a urmărit decât să le asigure alor săi bogatele recolte ale solului african şi beneficierea în linişte de bunurile pe care le acaparaseră. El a vrut să-i elibereze pentru totdeauna de spaima foametei, a cărei obsesie, mai puternică decât cele mai cumplite primejdii, fusese cauza necontenitelor lor migraţii.

Bizantinul Olimpiodor din Teba ne povesteşte că vandalii inventaseră pentru goţi, rivalii lor, dispreţuitoarea poreclă de trulli, oamenii trullei, pentru că, odată, profitând de foametea ce bântuia la goţi, le vânduseră acestora grâu pe galbeni de aur, numiţi trulla, jumătate kg de grâu contra unui galben. Faptul este edificator. Genseric nu a fost preocupat de altceva decât să păstreze cu înverşunare stăpânirea grâului, de care de acum nu avea să mai ducă lipsă, şi să şi-o sporească extinzând an de an, fără vreo temere, raza incursiunilor sale, pornite din golful Cartaginei, devenit în vremea lui cuib de piraţi. Şi tot acest plan, poate mai puţin pentru a-şi satisface poftele sale hrăpăreţe, cât pentru a ţine treze virtuţile războinice ale ostaşilor săi.

Naşii Andaluziei

Începând din anul 442, fără a se sinchisi de convenţia abia încheiată cu Valentinian III, de împărţire a ţinuturilor din Nordul Africii, Genseric şi-a îndreptat războinicii spre zonele mauritane, restul Algeriei şi spre Maroc. A trecut prin localitatea Tipasa, unde în urma vandalilor a trebuit reclădită basilica Sfânta Salsa; prin Muzaia, oraş în care Genseric l-a exilat pe episcop, prin Cezareea unde vandalii au lăsat mulţi morţi. Acesta n-a fost însă decât începutul. Aflând că aliatul său Valentinian III a fost asasinat, că fata împăratului, Eudochia, logodită cu fiul său, Huneric, fusese măritată cu forţa chiar cu uzurpatorul asasin, Genseric, sub pretextul răzbunării omorului şi înjosirii sale personale, a ţintit chiar în inima Italiei. La 31 mai 455 el şi-a debarcat cetele la Porto. Fără a-şi scoate sabia, Genseric a intrat, la 2 iunie, într-o Romă aproape pustie, în care nu i s-a opus decât papa. Leon cel Mare l-a adjurat să nu verse sânge nevinovat şi să nu dea pradă flăcărilor monumente neasemuite.

Luându-şi un angajament în acest sens, fără a-l respecta în întregime, Genseric a ridicat vasele cele mai de preţ din bisericile Romei şi, timp de două săptămâni, a dirijat prădarea edificiilor publice: templele Capitoliului, unde a smuls statuile şi chiar olanele de bronz aurit de pe acoperişuri. Templul Păcii, de unde a luat rămăşiţele odoarelor Ierusalimului, aduse acolo de împăratul Titus (79-81). El a încărcat imensa pradă pe nave care s-au întors la Cartagina, împreună cu o mulţime de captivi: văduva şi cele două fiice ale lui Valentinian III, senatori care urmau să-şi răscumpere libertatea şi numeroşi prizonieri, mai puţin însemnaţi. În anul 456 Genseric a jefuit provincia Bruttium (numele antic al Calabriei); între 458 şi 463 a prădat de două ori Campania; în 474 a distrus Nicopolis din Epir, înainte de 476 a pârjolit Insula Zante (Grecia); unii istorici i-au atribuit şi prădarea Rodosului.

Vandalii, care, o sută zece ani mai târziu, aveau să dispară din rândul popoarelor, au rămas imortalizaţi în două denumiri, dintre care una evocă succesul de necrezut al trecerii lor peste mare, iar cealaltă se leagă de amintirea cruzimii lor. Prima dintre ele defineşte un vestit ţinut al Europei, cel mai vesel şi mai însorit din Spania. E vorba de Andaluzia, nume care a desemnat în evul mediu bazinul Guadalquivirului (Sudul Spaniei) începând din veacul VIII, odată cu invazia arabilor. Aceştia, ajungând în 710 din Africa la Tarifa, au salutat pământul pe care îl luau în stăpânire cu primul nume de loc întâlnit, care evoca realizarea lui Genseric: Ras el Andalus, căpetenia vandalilor, din care a ieşit, într-o latină berberizată, “V”andalusia. Mai târziu, la fel cum numele de Italia a prins teren din fosta “V”italia, “ţara viţeilor”, denumirea Andaluzia s-a răspândit, prin vechile povestiri ale cronicarilor Islamului, în diferitele ţinuturi ale Spaniei, din Bruttium în întreaga peninsulă apenină, de la Strâmtoarea Messina la bariera Alpilor, pentru a se restrânge, în cele din urmă, numai la actuala Andaluzie. Cât priveşte expresia de vadalism – care desemnează o furie distructivă cu atât mai de condamnat cu cât sunt mai respectabile obiectele şi persoanele asupra cărora se abate –, ea implică o apreciere morală asupra vandalilor. Unii cercetători au dovedit, pe de o parte, că termenul a fost introdus recent, pe de alta că vandalii nu merită înfieraţi mai mult decât hunii, goţii, burgunzii, francii sau criminalii războaielor contemporane.

Chansons de geste (cântece epice) au stigmatizat dezastrele produse de vandali, suferinţele martirilor, pe care îi chinuiseră fără milă; chiar şi în veacurile în care evul mediu se degaja pe nesimţite de antichitate, vieţile sfinţilor, redactate în Galia, au înregistrat sângeroasele nelegiuiri comise de vandali; totodată, literatura creştină din Africa, aruncând o ultimă rază de lumină asupra agoniei lumii romane, era plină de groaza stârnită de crimele lor. Creştinătatea îşi amintea cum Genseric, la înapoierea sa de la Zante, a pus să fie ciopârţite trupurile prizonierilor pentru a putea fi aruncate mai uşor în mare. Desigur, ea îşi amintea şi de alţi barbari, care ca şi vandalii trecuseră regiunile cotropite prin foc şi sabie. Dar vandalii au fost singurii dintre toţi barbarii care au suscitat ura Apusului european, pentru că au fost singurii care au prădat şi întreaga Mediterană, după ce au călcat în picioare Occidentul de la Nord la Sud; singurii care nu s-au pretat la o amestecare durabilă – ca goţii sau francii – cu populaţiile romanizate, în mijlocul cărora se aşezaseră; singurii care s-au îndârjit în persecuţii religioase, pe care un fanatism ieşit din comun le inspira regilor lor; în sfârşit, singurii care au pierit dintr-o dată după cucerirea bizantină (533-534).

Printr-un ultim paradox al istoriei lor, tocmai în partea Africii pe care, timp de un secol, vandalii au exploatat-o şi călcat-o în picioare după bunul lor plac, vandalismul a bântuit cel mai puţin. De multă vreme, poemele latine dedicate regilor vandali lăsaseră să se întrevadă această probabilitate. O descoperire întâmplătoare i-a pus pecetea certitudinii. În 1928, la hotarul Algeriei cu Tunisia, la 65 km Vest de Gafsa şi la 100 km Sud de Tebessa, păstori localnici au scos la iveală 54 fragmente, depuse în ulcioare grosolane, dintr-un număr de 36 tăbliţe de lemn, acoperite cu o scriere latină. Este vorba de tăbliţele Albertini, editate în chip remarcabil şi comentate atunci de erudiţi de pretutindeni, cunoscute sub numele moştenit de la savantul care, în mai puţin de un an, a izbutit să reconstituie cea mai mare parte dintre ele, să descifreze scrierea şi să interpreteze esenţialul textului care le acoperea. Este vorba de acte de vânzare, eşalonate între 13 mai 493 şi 21 aprilie 496, între al nouălea şi al doisprezecelea an al domniei regelui vandal Gunthamund. Din ele rezultă că, sub vandali, pe timpul regelui Gunthamund, exploatarea solului nu încetase să se conducă după prescripţiile şi baremurile unei lex Manciana sau consuetudo Manciana, care exista încă din vremea lui Traian (98-117) şi Hadrian (117-138). Prin această descoperire, istoria vandalilor şi-a arătat o nouă lumină: vandalii nu fuseseră atât de răufăcători pe cât ni-i închipuisem. Odată trecut timpul acţiunilor lor războinice, cu cortegiul lor inevitabil de morţi şi ruine, cucerirea vandală îşi pierduse caracterul barbar. S-ar putea chiar vorbi despre dominaţia lor ca despre “pacea vandală”, moştenitoare în Africa a “păcii romane”.

Imitându-i pe romani

Această idee conţine mult adevăr. Pentru imensa majoritate a africanilor, regele vandalilor nu făcuse decât să ia locul împăratului roman. Un stăpân urma altuia, fără ca natura absolutismului său să fie afectată. Şef al războinicilor săi, rex Vandalorum, pe temeiul izbânzii sale, devenise şi el suveranul învinşilor. Şi dacă, în teorie, nu s-a putut prevala în faţa lor de legitimitatea imperială, în practică a dispus faţă de ei de aceeaşi autoritate nelimitată pe care o comporta imperium roman, în plenitudinea sa. Sprijinit de paloşul soldaţilor săi, ca şi altădată împăratul de la Roma pe acela al legionarilor săi, regele vandal a primit ascultare ca şi Augustul, ale cărui însemne le uzurpase, odată cu prerogativele. Şi, lucru foarte firesc, supuşii săi au luat obiceiul să-şi dateze tranzacţiile, construcţiile, epitafurile cu anii săi de domnie, aşa cum altădată le dataseră după anii de tribunat şi de consulat ai cezarilor, dovadă că autoritatea regală a folosit dreptul roman atâta timp cât a existat.

Formele sub care s-a exercitat autoritatea regilor vandali au fost aceleaşi cu ale romanilor. Regele se impunea ca personalitate în faţa supuşilor prin soldaţii care îl străjuiau, prin fastul cu care se înconjura, prin singurătatea măreaţă în care se izola. Pe teritoriul regatului său, el a delegat exercitarea guvernării unui praepositus regni, mai mult ca sigur înzestrat cu atribuţiuni comparabile, prin amploarea lor, cu cele ale proconsulilor. După exemplul împăratului de la Roma, nu s-a amestecat decât în mod excepţional şi în caz de criză în treburile colectivităţilor locale; nu s-au înregistrat nicăieri urmele unor funcţionari permanenţi, pe care să-i fi instalat la cârmuirea oraşelor. Cu excepţia faptului că vandalii se bucurau de o autonomie şi o imunitate totale, viaţa municipală nu şi-a modificat nici tiparele organice în care fusese turnată de romani, nici ritmul în care se desfăşurase mai înainte, căci vandalii au constituit peste tot o minoritate. În mijlocul unei populaţii pasive şi fără arme, această minoritate era suficientă pentru a-i intimida pe localnici şi pentru a reprima eventualele răscoale, dar era prea slabă pentru a impune majorităţii limba şi obiceiurile sale. Barbarii s-au lăsat pătrunşi de cultura romană: şi-au tăiat părul, şi-au ras bărbile, femeile au îmbrăcat rochii de mătase, şi-au înfrumuseţat locuinţele somptuoase pentru conducătorii lor. Ei au fost cei care au început să vorbească şi să scrie în limba latină. O limbă pe care o auziseră de-a lungul peregrinărilor lor, în care sunt inscripţiile de pe monedele lor şi în care, de asemenea, sunt redactate epitafurile de pe mormintele vandale, ca şi pietrele lor de hotar.

Alte date aici