Populatie  germanica ajunsa in Dacia odata cu invazia celtica ( aprox. 200 ien) si impartita in mai multe triburi: Atmonii, Sidonii si Peucinii (dupa insula Peuce din Istru) .

      Prima cocnire intre daci si bastarni este  redata de Iustinus:

         [ …chiar si dacii sint descendentii getilor: Deoarece pe cind era rege Oroles, au luptat rau impotriva bastarnilor , au fost constrinsi , din porunca regelui , sa-si puna capetele in locul picioarelor cind dormeau , ca pedeapsa pentru lenea lor, si sa indeplineasca pentru sotiile lor acele servicii pe care , mai inainte , ele lor li se savirseau. Si nu a fost schimbate aceastea mai inainte ca rusinea capatata in razboi sa nu fie stearsa prin curaj..]   

     (   Iustinus XXXII, 3, 16 )   

      Originari din N Carpatilor de la V de Vistula. Incepind din sec. 3 i.e.n. au migrat spre E si SE Europei, asezindu-se in spatiul de la E de Carpati de unde au facut dese incursiuni in S Dunarii.

    Bastarnii au intrat in conflict cu macedonenii (182 i.e.n.) si cu romanii (din 168 I.e.n.), fiind in cele din urma infrinti  (29  i.e.n.)  de  M.  Licinius Crassus. Incursiunile au fost continuate in Thracia in timpul lui Tiberiu si Nero.  Mai tirziu, în  (282 e.n.) imparatul Probus i-a stramutat in dreapta Dunarii, data dupa care acestia n-au mai fost direct mentionati in izvoarele istorice. Neam razboinic, bastarnii au fost deseori in conflict cu dacii fiind respinsi sub regele dac Oroles (cca 200 i.e.n.). Burebista i-a  supus  probabil  catre  sfirsitul domniei lui (Iordanes, Getica, II, 67). Arheologic,  bastarnii au fost identificati prin intermediul culturii  Poienesti-Lukasevka create de ei si  a carei arie de raspindire cuprindea bazinul superior al Siretului, podisul central al Moldovei si spatiul dintre Prut si Nistrul mijlociu.  Ceramica indica relatii cu culturile Przeworsk de pe Vistula si Oder iar unele obiecte de podoaba si de port (fibule pomeraniene, coliere-coroana. paftale)  vadesc legaturi cu zona din N Germaniei si Danemarca. Momentul patrunderii bastarnilor pe teritoriul Daciei este  marcat  de  parasirea  marilor cetati de pamint  (Stincesti, Cotnari) de catre populatia autohtona (sfirsitui  sec.  3  i.e.n.). 

      Dupa  aceasta data in asezarile bastarne din Moldova se intilnesc si elemente proprii culturii dacice, vadind convietuirea pasnica, a celor doua neamuri. Teritoriul socotit ca fiind locuit de bastarni se caracterizeaza, prin resturi arheologice care arata  un regres din punct de vedere cultural in  comparatie  cu  cultura geto-dacica in general.

Bibliografie suplimentara:

        Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D. M. Pippidi, Editura Ştiinţificǎ şi enciclopedicǎ, Bucureşti, 1976, p. 84;

        Mirce Babeş, Bastarnii în răsăritul Daciei, în Istoria României, Bucureşti 2001;

        Mirce Babeş, Populatii disparute - Bastarnii, in Magazin istoric, anul V, nr. 9 (54), sept. 1971, p. 84-89.

       N. Conovici, Noi date arheologice privind începuturile culturii Poieneşti-Lukaševka şi prezenţa bastanilor în Dobrogea, în SCIVA, 43, 1, 1992, p. 3-13;

       P. Popovič, The Scordisci and the Bastarnae, în vol. Le Djernap / Les Portes de Fer a la deuxieme moitie du premier millenaire av. J. C. Jusqu ’ aux guerres daciques , Beograd 1999, p. 47-54.

Vezi si:

        www.arheologie.ulbsibiu.ro

Bastarnii

Mircea  Babes

               Dintre populaţiile străine, care au făcut cîndva popas pe pămînturile noastre, aceea enţionată de izvoarele antice sub numele generic al bastarnilor rămîne poate cea mai puţin cunoscută şi, într-un anumit sens, mai misterioasă. Originea, numele, istoria politică şi moştenirea acesteia reprezintă tot aţîtea semne de întrebare, cărora cercetările istorice, arheologice, paleoantropologice şi lingvistice încearcă să le răspundă.
               Un rol de prim ordin l-a căpătat, în acest context, cercetarea arheologică. Exemplul bastarnilor nu este nicidecum singurul, ci doar unul dintre cele mai convingătoare în privinţa plusului hotărîtor de informaţie pe care arheologia îl poate aduce în balanţa judecăţii istorice. In acest caz, datele arheologice dau tabloului istoric, reconstituit pe baza izvoarelor scrise, contururi şi detalii noi, pe care anterior nici măcar nu le puteam bănui.

Celţi sau germani?

                Sărăcia şi impreciziunea informaţiilor antice privind în general lumea „barbara”, sînt mai pregnante şi, totodată, mai uşor de explicat atunci cînd este vorba despre bastarni.
               Dacă seminţiile trace, ilire sau iraniene erau deja cunoscute grecilor datorită vecinătăţii iniţiale sau contactelor rezultate de pe urma „marii colonizări”, daca îndepărtaţii celti — şi ei cunoscuţi lui Herodot, — pătrunseseră violent pînă in inima Eladei, lăsînd urme adînci în conştiinţa antichităţii, apariţia bastarnilor reprezenta o realitate noua, surprinzătoare.
               Prima menţiune a acestora datează de pe la anul 200. î.e.n. cînd geograful Demetrios din Callatis, descriind ţinuturile de la nord de gurile Dunarii, îi află aici „veniţi din alte părţi ». Sosirea lor în regiunile amintite a putut însă avea loc cu cîteva decenii mai înainte. In acest sens a fost interpretată cunoscuta inscripţie — decret, pusă pe la anul 230 î.e.n. de cetatenii Olbiei în cinstea binefăcătorului lor Protogenes, din care rezultă că oraşul de pe limanul Bugului s-a aflat atunci în mare primejdie în faţa alianţei dintre « galaţi » şi « sciri ». Cei mai mulţi dintre cercetători cred că aceasta ar fi cea mai veche atestare a bastarnilor şi, totodată, prima din şirul de confuzii făcute în antichitate între aceasta populaţie germanica şi celti.
               Intr-adevăr, ulterior, povestind despre rezistenţa ultimilor regi macedoneni în faţa expansiunii romane (182-168 î.e.n.), doi dintre cei mai de seamă istorici ai lumii vechi — Titus Livius (59 î.e.n.-16 e.n.) şi Plutarh (46-120 e.n.) — îi considerau pe bastarnii chemaţi în ajutor împotriva romanilor drept galaţi (celţi). Confuzia ar putea să pară surprinzătoare, mai ales daca ţinem seama de faptul că primul istoric ce relatează evenimentele amintite, Polybios (cca 200-118 î.e.n.), făcea o distincţie neta între galaţi şi bastarni, şi că, ceva mai tîrziu, bunii cunoscători ai ţinuturilor europene de dincolo de limitele imperiului care au fost Strabon, Tacitus şi Plinius cel Batrîn — chiar dacă nu erau în măsură să ne informeze, mai precis şi mai detaliat, asupra ţinuturilor de origine şi a împrejurărilor care au provocat mişcarea bastarnilor — îi considerau ca făcînd parte din marea familie a populaţiilor germanice. Vom înţelege totuşi natura acestei confuzii, şi în general incertitudinile primelor izvoare în ce priveşte apartenenţa etnica a bastarnilor, amintind aici ca noţiunea etnografica de „germani” s-a constituit mult mai tîrziu, intrînd definitiv în circulaţie abia în vremea lui Caesar.
               Incertitudinile anticilor s-au reflectat, aşa cum era şi de aşteptat, în chip direct în cercetarea moderna, permitînd ca, uneori, pe acelaşi temei documentar să se poată emite şi argumenta, cu o îndreptăţire oarecum egală, opinii şi teorii absolut opuse. Astfel, din punct de vedere etnic, bastarnii au fost consideraţi ca un neam germanic, celtic, tracic chiar, sau ca un amestec hibrid celto-germanic (V. Pârvan). Părerile privind patria originară a bastanilor, data şi-cauzele migrării lor, delimitarea teritoriilor nou ocupate, rolul pe care l-au jucat în aceste ţinuturi şi raporturile lor cu populaţia autohtonă geto-dacă şi lumea clasică sînt, de asemenea, foarte diferite.
               Cercetările privind problema acestei populaţii atît de controversate şi a cărei existenţă apare şi azi oarecum misterioasă, au început la no’i o data cu săpăturile arheologice efectuate în 1949 la Poieneşti (jud. Vaslui). Aici au fost descoperite urmele mai multor aşezări şi necropole, datînd din diferite perioade istorice. Cele peste 50 morminte de incineraţie — caracterizate prin depunerea oaselor calcinate şi a inventarului funerar în urne de lut, lucrate de mînă, avînd suprafaţa lustruită — care alcătuiesc necropola mai veche, datează din perioada în care izvoarele antice înregistrează prezenţa şi faptele bastarnilor în spaţiul geografic mai larg de la răsărit de Carpaţi.
               Constatînd caracterul net deosebit al antichităţilor de la Poieneşti faţă de civilizaţia dacica şi aflînd veritabilele lor analogii pe teritoriul Germaniei şi al Poloniei de azi, conducătorul lucrărilor arheologice, profesorul Radu Vulpe a identificat cultura materială a bastanilor veniţi pe teritoriul ţării .noastre ca fiind de caracter germanic. Descoperirilor de la Poieneşti, Ie-a urmat, în cercetarea arheologică, o perioadă mai calmă, de acumulare, ale cărei principale rezultate le constituie, pe de o” parte, adîncirea cunoaşterii conţinutului culturii bastarne, în special pe baza săpăturilor din aşezări, şi, pe de altă parte, delimitarea ariei de râspîndire a acestei culturi.
               Stabilirea spaţiului ocupat de bastarni pe baza urmelor lor materiale (care spre sud nu depăşesc linia Piatra Neamţ — Crasna), dezminte informaţiile surselor antice, după care unii dintre aceştia ar fi locuit în Delta Dunării (insula Peuce), luînd de aici şi numele de peucini (Strabon). Este, evident, unul din cazurile exemplare în care arheologia corectează erorile — nu greu de explicat — ale istoricilor şi geografilor antici în aceasta problemă atît de controversată. Merită sa fie relatată aici istoria colierului în formă de coroană, descoperit la Ţibucani, pe care învăţătorul FI. Munteanu din această localitate l-a păstrat vreme de douăzeci de ani, deşi pîna şi unii „specialişti” l-au asigurat că ar fi vorba de o piesă de... tractor. Convins de valoarea acestui obiect, descoperitorul l-a donat muzeului din Piatra Neamţ, unde poate fi admirat si unde şi-a găsit o reală valorificare ştiinţifică.
               Colierul de la Ţibucani a fost turnat dintr-un bronz de bună calitate, în forme realizate prin procedeul—mai puţin uzitat în această epoca — „â cire perdue” : meşterul confecţiona din ceară imodelele exacte ale părţilor componente, pe care le scufunda apoi, in chip repetat, într-o soluţie de argilă, astfel că pe modele se depunea treptat o crustă ce urma să constituie forma negativă. Prin ardere ceara se topea (de aici şi numele procedeului) iar forma se întărea devenind aptă pentru utilizare. Piesele astfel turnate se caracterizează printr-o deosebită fineţe în redarea formei şi a ornamentului, şi constituie unicate, deoarece un tipar nu putea fi folosit decît o singura data.
               Cu toate acestea, analogii pentru colierul de la Ţibucani — primul de acest fel descoperit în România — nu lipsesc. Numeroase coliere în formă de coroană („Kronenhalsringe”) au fost descoperite în Danemarca, Suedia, Germania de nord şi de răsărit. Polonia şi Ucraina, din păcate însă — în marea majoritate a cazurilor — în afara unor contexte arheologice definitorii. Această (împrejurare — explicabilă şi prin aceea că obiectele ce ne interesează aici se depuneau adesea izolat, ca ofrande rituale — este şi cauza dificultăţilor pe care le întîmpina datarea, lor mai precisă. Şi totuşi, studiul tipologic amănunţit a permis clasificarea colierelor în formă de coroană în patru tipuri, reprezentînd patru faze principale ale unei evoluţii ce se întinde de-a lungul ultimelor trei-patru sute de ani înaintea erei noastre.
               Intrucît prototipul pieselor în discuţie este originar din Danemarca, iar răspândirea lor nu a depăşit niciodată graniţele culturii germanice a epocii fierului, rezultă că apartenenţa la această cultură este în ofara oricărui dubiu. Mai mult decît atît, împrejurarea că răspîndirea colierelor în formă de coroană coincide — temporal — cu proliferarea culturii germanice spre tinuturile pontice, arata că triburile bastarne nu pot fi, in nici un caz, lăsate în afara acestei discuţii. Mai precis, după unii savanţi, ar fi vorba de acel trib al scirilor, atestat în inscripţia de la Olbia. Aceasta ipoteza este confirmata, dupa părerea noastră, prin descoperirea celui de-al doilea colier în formă de coroană din Moldova, la Davideni, jud. Neamţ. Şi iată de ce: colierul de la Tibucani aparţine tipului III, datat după mijlocul sec. II î.e.n., şi, avînd în vedere existenţa unor piese similare în Polonia de sud-est şi în Ucraina, prezenţa sa în Moldova ne apare cumva firească. Colierul de la Davideni însă, în funcţie de elementele sale stilistice, trebuie atribuit tipului II şi, ca atare, datat către sfîrşitui sec. III î.e.n. ,EI reprezintă — deocamdată — cea mai veche piesă tipic germanică descoperita la răsărit de Carpaţi şi poate fi pus în legătură cu prima atestare a soirilor în inscripţia olbiană datînd din aceeaşi vreme.

Scirii şi sidonii

               Incercarea de a preciza mai îndeaproape originea bastarnilor şi-a sporit recent temeiul documentar-arheologic, prin descoperirea fibulei (agrafei) de la Ghelăieşti (jud. Neamţ). Această piesa măruntă, fragmentară, este, contrar aparenţelor, plina de semnificaţii istorice. Fibula în discuţie, turnata din bronz, este un tip neobişnuit nu numai pentru regiunile noastre, ci şi pentru întreaga Europă răsăriteană, aria ei de origine şi de raspîndire aflîndu-se în Mecklenburg, Pomerania anterioară şi insula Rugen (fosta R.D.G.) la peste 1 200 km de locul descoperirii noastre.
               Că interpretarea acestei descoperiri ca o dovadă a participării grupelor de populaţie din Pomerania germana ,la migraţiile bastarne este justă, se poate dovedi şi cu ajutorul izvoarelor scrise. Anume în regiunea de râspîndire a „fibulelor pomeraniene” localizează geograful Ptolemeu, în sec. II e.n., tribul sidinilor şi „oraşul” Skirion, nume care pot fi identificate cu cel al sidoniilor (trib bastarn din părţile noastre menţionat de Strabon) şi respectiv al scirilor din decretul lui Protogenes. Este foarte plauzibila — cred — explicaţia ca scirii si sidonii reprezintă una şi aceeaşi populaţie, din care o parte, emigrată spre ţinuturile pontice, a fost cunoscuta şi sub numele generic al bastarnilor, iar alta, ramasa pe loc, a fost, cîteva secole mai tîrziu, înregistrata de marele geograf în tinuturila de la gura Viaduei (Oderului) Descoperirea de la Ghelaieşti mai are şi o alta semnificaţie ce merită a fi relevata. Fibula despre care e vorba, fiind sigur produsă în Pomerania către mijlocul sec. I î.e.n., constituie o dovadă de necontestat ca mişcările germanice (bastarne) spre părţile noastre au durat pîna tîrziu, în ajunul revirimentului si expansiunii geto-dace din vremea lui Burebista.
 

Moartea regelui Deldon

               Evident, cîmpul problemelor aflate în atenţia cercetătorilor este mult mai larg. Multor întrebări nu li s-a dat încă nici un răspuns. Dintre acestea, ca cercetători ai istoriei poporului nostru, una ne preocupă in special : care au fost natura, evoluţia şi consecinţele raporturilor dintre bastarni şi vechii stăpîni ai acestor pămînturi, geto-dacii ? Istoricul Pompeius Trogus ne relatează despre luptele între cele două populaţii.
               Invinşi la început, pedepsiţi din această cauză, de regele lor, Oroles, să îndeplinească îndatoriri ce reveneau femeilor, dacii au sfîrşit prin a-i învinge pe noii veniţi.
               Deşi nu ştim, din păcate, precis cînd au avut loc aceste evenimente, este astăzi un lucru stabilit ca Burebista este cel care a pus capăt „episodului bastarnic” din istoria Daciei. Pînă în acel moment, cele două comunităti — aşa cum ne-o arata descoperirea ceramicii dacice şi bastarne în aceleaşi aşezări — găsiseră anumite modalităţi de convieţuire. Variaţia ponderei ceramicii dacice de la cîteva procente la aproape totalitatea olariei unei aşezări, ne indică în chip direct caracterul schimbător al relaţiilor daco-bastarne, de la o regiune la alta, de la un moment la altul.
               In opoziţie cu momentul Oroles, două alte episoade din istoria ultimului veac al erei vechi ni-i arată pe bastarni în aceeaşi tabără cu autohtonii, uniţi în faţa pericolului, din ce în ce mai direct şi mai concret, pe care începuse al reprezenta expansiunea romană. Aşa s-a întîmplat în anul 61 î.e.n., cînd bastarnii sosiţi în ajutorul geţilor sud-dunăreni au înfrânt sub zidurile cetăţii Histria oastea romană condusă de proconsulul Caius Antonius Hybrida. Treizeci şi doi de ani mai tîrziu, victoria a fost însă a romanilor şi bastarnii — pierzînd pe regele lor Deldon pe cîmpul de luptă — au fost nevoiţi să se retragă la nord de Dunare. Faptul ca M. Crassus, comandantul legiunilor învingătoare, a continuat războiul contra regilor geţi din Dobrogea, Dapyx şi Zyraxes, dovedeşte că aceştia fuseseră aliaţi cu bastarnii. De altfel, după cum ne relatează istoricul Dio Cassius, în reşedinţa lui Zyraxes de la Genucla se aflau steagurile luate de bastarni de la Antonius Hybrida, în lupta de lîngă Histria.
               Explicaţia acestei înfrîngeri, ca şi a faptului că, deşi menţionaţi în continuare de izvoare pînă către sfîrşitul sec. III e.n., bastarnii au jucat un rol din ce în ce mai puţin important în evenimentele legate de istoria Imperiului roman şi a graniţei sale dunărene, nu este greu de găsit, chiar dacă ea nu reiese în chip direct din relatările istoricilor antici. După cum am mai arătat, este vorba de revirimentul geto-dacilor din vremea lui Burebista, despre care Strabon scria că „în cîţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine”. Aşa cum i-a zdrobit pe celţii din apus, tot asa va fi acţionat Burebista contra bastarnilor, care ocupau ţinuturile de răsărit ale Daciei şi se interpuneau intenţiilor sale de a stăpîni cetăţile greceşti de pe malurile de vest şi de nord ale Pontului Euxin.
               Din fericire, lacuna izvoarelor scrise în această, privinţă poate fi parţial suplinită de evidenţa faptelor arheologice, care ne arată că, începînd din această perioadă, bastarnii nu au mai fost prezenţi în spaţiul geto-dacic. Infrînti decisiv de daci, ţinuţi la distanţă, cu mijloace politice şi militare superioare, de către Imperiul roman în expansiune, ei s-au concentrat spre nord-est, unde urmele lor materiale, datînd din primele secole ale erei noastre, sînt cunoscute sub numele culturii de tip Zarubinţî. Evenimentele încheiate cu victoria lui Crassus au reprezentat o ultimă încercare a bastarnilor de a se menţine pe primul plan al istoriei regionale. De aici înainte, de-a lungul unei perioade în care hegemonia lumii „barbare” de la nord, la Dunărea de Jos, a aparţinut pe rînd dacilor, sarmatilor, carpilor (şi ei daci) şi goţilor, participarea bastarnilor la evenimentele ce au retinut atenţia istoricilor romani a fost pasageră şi lipsită de importanţă. In sfîrşit, pe la anul 282 e.n. împăratul Probus i-a învins şi a strămutat, după spusele Istoriei Auguste o sută de mii dintre ei la sud de Dunăre, în imperiu. Aceasta este ultima relatare despre bastarni, a cărei veridicitate va trebui, însă, să fie demonstrată, înainte de toate, pe cale arheologică.
Este posibil — analizînd datele pe care ni le oferă arheologia şi izvoarele scrise — să fie schiţat un „portret” al acestei populaţii dispărute ? Ce particularităţi avea ea în raport cu alte populaţii ale antichităţii ?
               Sărăcia datelor antropologice ne determină ca, în ce priveşte tipul fizic să ne mulţumim a face apel la reprezentările sculpturale de pe monumentul de la Adamclisi şi de pe Columna lui Traian. Printre germanii figuraţi aici, uşor de deosebit după şuviţa de păr împletită într-un nod la tîmplă, trebuie să-i admitem şi pe bastarni.
               Vestigiile arheologice arata ca economia lor se baza pe cultivarea plantelor şi, în special, pe creşterea animalelor. Imprejurări naturale potrivnice, creşterea populaţiei şi frâmîntări legate de noi structurări sociale au fost, fără îndoiala, la originea mişcărilor bastarne spre noi ţinuturi, mişcări care nu au puncte esenţiale comune cu migraţiile populaţiilor nomade de felul sarmaţilor, hunilor sau avarilor. Spre deosebire de aceştia, bastarnii nu s-au suprapus peste autohtoni ca o pătură parazitară, prădalnică, ci s-au aşezat statornic, integrîndu-se treptat în peisajul economic, social ‚ şi etnic al Europei răsăritene, „naturalizîndu-se”.

                Cum era însă şi de aşteptat, bastarnii au împărtăşit destinul majorităţii populaţiilor migrate din patria lor. Inferiori, în orice caz numericeşte, ei şi-au pierdut treptat fiinţa şi numele, dispărînd în cele din urmă de pe scena istoriei.