Traco-dacica; Tomul VIII; 1-2; 1987

Caii

     Recente descoperiri arheologice facute in vestul Olteniei, duc la concluzia ca, in Europa, calul a aparut, ca animal domestic, exact in aceasta parte a continentului. De altfel, acest animal superb era considerat fiinta divina, fiind adorat ca atribut al "cavalerului trac sau danubian", reprezentand tripticul natural "viata-moarte-viata", adica succesiunea neintrerupta si vesnica a ciclului divin al naturii. Calul alb era calarit de cavalerul inarmat cu o sulita, biruind iarna, personificata de balaurul negru sau verde putred, ceea ce insemna de fapt victoria vietii asupra mortii. Calul negru, pe care sta cavalerul tinand in mana nu o lance, ci o creanga infrunzita, cioplit pe pietre funerare antice, era adorat ca vestitor al mortii. Sigur, aici este vorba despre simbolismul mitic al culorilor, care mai exista si astazi in lumea crestina. Dar, din aceste conceptii, vechi de peste 5.000 de ani, s-a nascut legenda mitologica crestina a Sfantului Gheorghe invingator asupra balaurului care cerea jertfe umane. Este vorba de un simplu sincretism, termen ce arata imprumutul de catre o religie noua, cum era crestinismul in antichitate, a unor credinte mai vechi. Iar clerul crestin antic a folosit tristul prilej al martirizarii, la Roma, in aprilie 303, a generalului roman Gheorghios, convertit la crestinism, stabilind ca data a comemorarii martirului crestin la 23 aprilie, zi care coincide cu celebrarea sosirii primaverii in credintele traco-dacice si sarbatorirea "Cavalerului danubian".

     Exista o intreaga literatura pe tema respectiva, esentiala ramane insa puternica afectiune a taranului roman fata de cal, sentiment mostenit din strabunii sai. Ea razbate clar in traditiile si cultura populara romaneasca, in general. Dincolo de dansul magic al calusarilor, care a facut ocolul lumii, prezentat de dansatorii romani moderni, vom regasi basmele romanesti cu caracter mitologic, in care calul fermecat, mancator de jeratic, este ajutorul lui Fat-Frumos in toate incercarile extraordinare ale acestuia prin care trece,pentru a invinge zmeii. Este de fapt aici miezul conceptiei agricultorului roman ca acest animal are insusiri miraculoase in a-l scoate din nevoi. Ceea ce s-a dovedit corect secole de-a randul.

   
             Calul prezintă o frecvenţă relativ mică în cadrul descoperirilor osteologice, dar spre deosebire de celelalte specii are un statut aparte. Doar o anumită cantitate a materialului osos care-i aparţine este alcătuit din resturi menajere, cealaltă parte provenind de la indivizi depuşi în mormintele princiare sau înhumaţi în aşezări şi necropole; prin aceste caracteristici el trece din sfera problematicilor cu caracter pur economic, către cele de natură mitico-religioasă. Dacă resturile menajere ce-i aparţin apar tot atît de fragmentare ca a celorlalte specii, exemplarele înhumate sînt relativ bine păstrate şi de aceea, pe baza acestui material osos, a fost posibilă o circumscriere oarecum precisă a caracterelor cailor geto-dacilor. De la început trebuie precizat că ei fac parte din gruparea estică a cailor epocii fierului din Europa, cai care sînt în medie de talie mijlocie (adică mai înalţi decît cei din gruparea vestică) şi totodată cu craniul facial relativ mai scurt decît acela al cailor vestic.
             În cadrul acestor cai ai geto-dacilor se pot distinge destul de uşor două grupe. Pe de o parte caii ordinari, de duzină, cu un aspect oarecum primitiv, avînd capul relativ mare şi grosier, însă cu un craniu facial şi un bot de lungime moderată. Corpul lor apare relativ masiv, dar membrele erau proporţionate, cu metapodalele nu prea subţiri; talia lor trebuie socotită relativ mică. Aceşti cai ordinari folosiţi probabil la munci de toate felurile şi chiar la călărie erau cei mai numeroşi, ei alcătuind, în general, resturile menajere din aşezări. Totuşi în mormintele princiare de la Agighiol unul dintre cai aparţine acestui tip avînd o înălţime la greabăn de 132,4 cm, iar calul din mormântul de la Peretu are şi el o talie de doar 131,6 cm. De asemenea o bună parte a celor înhumaţi în necropola de la Zimnicea sînt tot de acelaşi tip, cît şi cu probabilitate unul din cei doi cai de la Cătunu. Pe de altă parte se găseau cai de elită sau de paradă, ce erau folosiţi în mod exclusiv pentru călărie, probabil de către aristocraţia tribală, ei avînd o înălţime de circa 140 cm sau chiar mai mare. Aceştia prezentau un cap proporţional mai mic decît cel al cailor ordinari, aveau gîtul lung şi membrele foarte lungi şi totodată relativ gracile; trebuie remarcat că alungirea membrelor şi deci înălţarea taliei se datora faptului că porţiunea proximală a acestora — mai ales zeugopodul — era prelungă (la rasele actuale ale cailor de călărie este mult alungită porţiunea distală a membrelor, adică metapodalele). Asemenea cai erau mult mai rari, totuşi unele dintre segmentele lor osoase ale membrelor ajungeau şi în cadrul resturilor menajere din aşezări. Ei figurează însă printre exemplarele înhumate în necropola de la Zimnicea (unde tocmai s-a putut stabili cel mai bine caracteristica lor), unul din caii de la Cătunu este tot de acest tip, iar un exemplar de elită apare în mormîntul princiar de la Agighiol.
             Trebuie menţionat că cele două grupe nu alcătuiesc însă tipuri chiar exclusive, existînd forme de trecere de la una la alta, deci o oarecare heterogenitate a acestor cai ai geto-dacilor, exemplarele de elită reprezentînd un fel de cap de serie. În legătură cu caii de elită trebuie să lămurim două probleme. Una ar fi aceea a originii lor. Noi sîntem de părere — ca dealtfel şi A. Bolomey — că ei nu reprezintă exemplare aduse din import de la sciţii din regiunile nord pontice, ci s-au putut forma prin ameliorare din fondul local al cabalinelor de talie înaltă ce existau în regiunile noastre încă de la sfîrşitul epocii bronzului. Cealaltă este legată de faptul că S. Bokonyi arată că Filip al II-lea, Alexandru şi regatele elenistice, iar mai apoi şi Roma, au luat sau au importat de la sciţi cai de prăsilă, pentru a ameliora puterea de luptă a cavaleriei lor. Noi credem însă că sursele de documentare antice nu sînt întru totul exacte în această privinţă şi importul s-a făcut pe seama cailor de elită ai geto-dacilor, care se găseau mai aproape de respectivele state şi aveau legături economice cu ele. Este cazul să ne oprim puţin şi asupra unor aspecte biologice legate de caii înhumaţi ritual şi cei din mormintele princiare.
Trebuie să precizăm că este aproape sigur că exemplarele găsite în cadiul necropolei de la Zimnicea, cît şi în aşezarea de la Cătunu au fost sacrificate şi îngropate în vederea îndeplinirii unui ritual-, pentru cele din mormintele princiare nu poate exista nici un dubiu. Există două tipuri de înhumări : pe de o parte animale depuse întregi, iar pe de altă parte indivizi de la care au fost puse în groapă, doar capul, cît şi extremităţile membrelor (meta şi acropodul). Atît la Zimnicea, cît şi la Cătunu găsim concomitent cele două tipuri. Mai mult chiar, dintre exemplarele depuse întregi la calul nr. 8 de la Zimnicea şi nr. 2 de la Cătunu lipsesc extremităţile (metacaipul şi falangele) a cîte unui membru anterior. în mormîntul de la Peretu s-a pus de asemenea doar capul împreuna cu extremităţile membrelor. După resturile recuperate de la Agighiol se pare că acolo au fost înhumaţi doi sau chiar trei cai întregi (noi credem că erau trei ca şi în mormîntul princiar de incineraţie de la Cugir unde, din păcate, singurele fapte care s-au putut stabili au fost numărul de indivizi şi existenţa unor resturi de craniu, de vertebre şi oase ale membrelor — deci probabil s-au incinerat cai întregi). Eevenim asupra celor specificate mai sus, pentru a arăta că, poate fără nici un discenămînt, s-au depus împreună la Zimnicea, Cătunu, Agighiol, cai aparţinmd celor două grupe : ordinari şi de elită.
             În încheiere trebuie să ne referim şi la problemele economice pe care le ridică această specie. Caii erau folosiţi pentru scopuri utilitare, după cum o arată foarte clar uzura dentiţiei, găsindu-se chiar şi indivizi în vîrstă de circa 15 ani, cît şi frecvenţa înaltă a castraţilor. Cei ordinari pentru munci agricole, cărat poveri, chiar călărie, iar cei de elită pentru scopuri militare şi de paradă (poate pentru că mureau pe cîmpul de luptă, s-ar explica faptul că numărul lor era mic în cadrul resturilor menajere). Totuşi el reprezintă şi o sursă de hrană pentru populaţia umană şi trebuie să atragem atenţia că, dată fiind talia sa specifică mare, cantitatea de carne furnizată nu era deloc neglijabilă. Un individ de 1,30 m înălţime la greabăn ar fi echivalent cu peste 300 kg carne adică mai mult decît o taurină, sau cam cît fac 5 porci sau 10 ovicaprine. Iată de ce considerarea cifrelor absolute ale frecvenţelor unor specii sînt uneori înşelătoare pentru a stabili ponderea lor economică, factorul talie specifică avînd un rol de prim ordin în stabilirea priorităţilor, mai ales cu privire la acoperirea nevoilor de proteine animale.
             Asinul este reprezentat doar în aşezarea de la Zimnicea, unde s-au evidenţiat două resturi. Nefiind găsit deci decît pe Dunăre, este aproape evident că nu era încă bine cunoscut de către geto-dacii din epoca La Tene, el pătrunzînd foarte lent către nord, venind probabil de dincolo de Istru, dinspre cetăţile greceşti de la ţărmul pontic unde era de acum relativ abundent în sec. VI î.e.n.

Calul in mitologiile indo-europene

               Inca de la aparitia sa în istorie, calul a fost un animal considerat sacru printre triburile indo-europene. Tacitus a relatat cum, în umbra acelor paduri si grote care le slujeau drept temple, caii albi erau hraniti din contributie publica, muritorii neavand dreptul de a-i calari. Nechezarile si pufaielile acestora erau considerate semne prevestitoare, cailor fiindu-le atribuita constiinta misterelor divine.

               Eddele sunt pline de numele cailor nazdravani, iar Sagas contin multe legende ale oamenilor care se încredeau în armasari, considerându-i sacri. Un astfel de cal este Dapplegrim, care si-a scapat stapânul de toate primejdiile, aducandu-i noroc.

               În mitologia nordica, Dag, zeul teutonic al Zilei, a fost dus la ceruri de armasarul alb „Bucle Stralucitoare”, care si-a împrastiat lumina peste întreaga lume vie. Mani, Zeita Lunii, era slujita de armasarul Alsvidur, „Cel Iute”. Calul cu opt picioare al zeului Odin se numea Sleipnir. Gull-Faxi, cel cu bucle aurii, apartinea gigantul Hrungnir; Skin-Faxi, cel cu cârlionti sclipitori, era calul zilei – Brim-Faxi, cel înrourat, era al noptii.

               Se spune ca cerurile ar fi fost agitate într-o furie teribila. Astfel s-a nascut legenda Tatalui Ceresc, vânatorul Odin, calarind puternicul Sleipnir, acompaniat de lupii urlatori, cautandu-si tovarasi pentru Vânatoarea Salbatica.

               Deoarece caii era considerati cea mai de seama posesiune, si totodata cei mai demni de o asemenea cinste, uneori acestia erau sacrificati.

               De exemplu, sacrificiul cailor era considerat ca un important mijloc de a conserva vitalitatea unui rege în vârsta.

               Calul ramâne adânc întiparit în traditia si esenta paganismului. Gigantul care a cladit citadela din Asgard a fost ajutat de armasarul sau Svadilfari. Zeul Loki s-a transformat într-o iapa pentru a-l atrage pe Svadisfari. Ca iapa, Loki a dat nastere lui Sleipnir, armasarul cu opt picioare al lui Odin, cel mai bun dintre cai. Zeul Heimdall a avut un armasar numit Gulltop, Cel Acoperit cu Aur.

               Deseori calul a fost animal de sacrificiu, iar capul acestuia a fost mai târziu tintuit pe un copac sau pe o tepusa, cunoscut ca Stâlpul Nechezator – sau Stâlpul Infamiei. Capul calului era întarit cu lemn, fiind îndreptat în directia din care se presupunea ca vine dusmanul.

               O veche traditie indo-europeana este ca locuintele fermierilor sa aiba capete de cai sculptate în stâlpi. Astazi ele sunt considerate simple decoratii, dar acest obicei are vechi radacini în credintele pagâne. Privirea capului de cal fiind îndreptata în exterior, se credea ca ghinionul era tinut departe de casa.

               In sfarsit, ca simbol suprem al indo-europenilor victoriosi, calul este reprezentat în Rig Veda, multi zei fiind simbolizati prin cai.