Cavaleria dacilor

       Puterea armată a dacilor, până la cucerirea ţării de către romani, era compusă din cavalerie şi pedestrime însă forţa principală a populaţiunilor gete de lângă Dunăre şi Marea Neagră a constat în cavalerie.    In zona centrala a regatului dac, zona muntoasa a Muntilor Orastiei, grosul trupelor il formau corpurile de infanterie. Pentru a completa efectivele reduse ale cavaleriei, indeosebi in cursul celor doua razboaie daco-romane, dacii s-au aliat cu sarmatii roxolani, calareti vestiti, de la care este posibil sa fi preluat tactici si tehnici de lupta calare.

              Cavaleria populatiilor barbare din Antichitate era de 2 feluri:  uşoară şi grea.

        Cavaleria uşoară era - pe cât se poate - liberă de greutăţi, înarmată numai cu arcuri şi săgeţi, sabii si topoare fără scuturi şi fără suliţe. Călăretii daci nu aveau pe caii lor nici şa, nici plocat. Pentru război, ei nu aveau trebuinţă de pregătiri multe; ei erau în tot momentul gata de plecare şi gata de luptă. Arma principală a dacilor, în cavalerie si în pedestrime, a fost arcul. Cu arcurile lor, ce băteau departe, ei acopereau pe inamici cu o ploaie de săgeţi.

        Arcurile dacilor erau solide şi uşoare, formate din coarne de animale, împreunate la mijloc cu o bucată dreaptă, iar coarda arcului era din vână de cal. Ovidiu, vorbind despre geţii şi sarmaţii de lângă Dunăre scrie:

    „Cea mai mare parte din popoarele acestea nu se tem de armele ostaşilor romani. Ei au o deplină încredere în arcurile şi în tolbele lor pline cu săgeţi şi în caii lor învăţaţi să facă curse foarte lungi şi să suporte timp îndelungat setea şi foamea".

        Cavaleria dacilor şi a vecinilor si aliatilor lor, sarmaţii, avea o deosebită deprindere în lupta cu arcul. Când fugeau, ori simulau că fug, se întorceau cu jumătate corpul înapoi şi îndreptau săgeţile asupra celor ce-i urmăreau.

        La romani, arcul a fost numai o simplă armă de vânat şi nu era introdus în armatele lor, aproape numai dacă exista în trupele de auxiliari, recrutate din populaţiile provinciilor orientale indeosebi.

        Săgeţile dacilor erau lungi şi muiate în venin de viperă. „Nu este nimeni din sarmaţi şi geţi", scrie Ovidiu, „care să nu poarte o teacă cu arc şi săgeţi muiate în sânge de viperă". Geţii purtau totdeauna cu dânşii o tolbă plină de săgeţi, din care cauză, Ovidiu îi numeşte tolbaşi (pharetrati), un termen ce se vede a fi fost în uzul militar, deoarece îl aflăm întrebuinţat şi în organizarea militară a românilor, până în secolul al XVIII-lea.

        O altă parte din cavaleria dacă era înarmată cu lănci. Lăncile şi suliţele cavaleriei, unele aveau forma hastelor [hastae] romane şi serveau ca armă de împuns si de aruncat. La cavaleria sarmată, ne spune Tacit, era în uz lancea numită contus; ea semăna cu sarissa macedonenilor, însă nu era aşa lungă.

        Unele trupe de cavalerie, care luptau cu lăncile şi cu suliţele, mai purtau şi scuturi. Scuturile dace aveau forma ovală care era mult mai practică; ele se puteau mânui mai uşor decât forma pătrată şi acopereau numai pieptul şi pântecele luptătorului. Când fugeau, scuturile se aruncau pe spate. Pe scuturile dace vedem figurate diferite embleme. Unele au la mijloc o rozetă, ca simbol al soarelui şi sunt decorate pe margini cu semiluna şi stele. Pe altele vedem coroane de lauri şi ornamente de flori. Afară de scutul oval sau pelta mai era în uz la cavaleria din nordul Istrului, ne spune Lydus, şi un scut mai mic, pe care italicii îl numeau parma.

        Cavaleria grea era compusă din trupe ce purtau catafracte sau lorice. La unele din trupele acestea, călăreţii şi caii erau acoperiţi cu lorice sau cu armuri peste întreg corpul. Aceasta era armătura particulară a cavaleriei sarmate, pe care, după cum scrie Tacit, o purtau numai principii şi cei mai nobili dintre sarmaţii roxolani. Loricele cavaleriei sarmate erau formate din o singură bucată, ce acoperea partea de sus şi de jos a corpului. Caii sarmaţilor erau acoperiţi cu lorice pe cap, pe piept, pe laturi şi pe picioare până la copite, iar peste ochi aveau apărători perforate. Loricele dacilor însă se deosebeau de ale sarmaţilor, ele aveau forma unui pieptar sau cămăşi şi acopereau numai pieptul, spatele, coatele şi pântecele până la genunchi. Columna lui Traian ne înfăţişează diferite genuri de lorice întrebuinţate în armata dacă. Unele erau din lame de bronz, ori de fier în forma unui pieptar (thorax), care se încheia la piept cu copci mari. Altele erau fabricate din solzi de metal, de os, sau de piele tare (lorica squamata). Altele erau din zale, sau din inele de metal (lorica hamis conserta), unele erau de in (lorica lintea).

Principii şi cei mai nobili dintre sarmaţi, scrie Tacit, purtau lorice formate din lamine de fier, ori din bucăţi de piele foarte tare; iar Pausania scrie că armurile sarmaţilor (înţelege ale călărimii de rând) erau făcute din solzi tăiaţi din copite de cai, fiindcă la dânşii nu erau mine de fier şi nici nu se importa la ei fier din alte părţi.         Trupele din cavaleria grea a dacilor şi sarmaţilor purtau pe cap coifuri de metal, sau de piele tare. Coifurile dace aveau diferite forme. Unele mai aveau în partea dinapoi şi o apărătoare pentru spate, iar altele acopereau şi faţa luptătorului. Pe Columna lui Traian vedem figurate, ca trofee, o lungă serie de coifuri de diferite forme, din care unele cu ornamente artistice foarte frumoase, ceea ce ne serveşte ca un indiciu, că, în mare, parte cavaleria era compusă din nobilime şi din oameni cu avere.       Ca armă ofensivă, cavaleria cea grea a sarmaţilor mai avea si o sabie lungă şi dreaptă (gladius praelongus, spata) suspendată laturi şi pe care în luptă o ţineau cu amândouă mâinile.

                ,,Este de mirare, scrie Tacit, că întreagă putere a sarmaţilor consistă, am putea zice, în afară de ei înşişi. Când luptă pe jos, ei de-abia se mişcă, dar când vin cu escadroanele lor, nu este trupă care să le poată rezista... Ei au suliţe lungi (conţi) şi spade foarte lungi, pe care le tin cu amândouă mâinile, când le întrebuinţează".

        Alte arme ale cavaleriei grele erau securile uşoare de război, de o parte cu un tăiş lat convex în forma unei semilune, iar la cealaltă parte cu o muchie înaltă. In fine, Pausania mai face amintire de arcanele cavaleriei sarmate, pe care le arunca asupra inamicilor când îi ajungea si apoi, întorcându-şi repede caii îi trăgea jos .

        Caii dacilor au fost foarte renumiţi în antichitate pentru velocitatea lor. Poetul Ovidiu întrebuinţează pentru caii geţilor epitetele de rapidus şi celer.  Istoricul latin Vopiscus, care trăise în timpurile lui Constantin cel Mare, aminteşte de un cal luat de soldaţii romani din regiunile de dincoace de Istru, care nu era nici frumos, nici mare, dar care era în stare să facă pe zi câte 100 de mile (149 km. 870 m.) şi să continuie astfel în timp de 8-10 zile. Armasarii erau, de regulă castraţi, ca sa nu se agite cind vad iepele si sa nu se tradeze prin nechezat atunci cind trupele stau ascunse.

Bibliografie suplimentara:

        Col. Dr. Gheorghe Tudor, Armata geto-daca, Editura Militara, 1986;

        Nicolae Densusianu, Istoria militara a poporului roman, Editura Vestala; 2002.

Vezi si:

        http://www.terradacica.ro